I never think that my work is perfect, but always is possible to make it better.
I never think that my work is perfect, but I like my artwork!
Există pe lumea asta un singur om căruia să-i placă să fie criticat sau, mă rog, să i se facă și o simplă aluzie că ceva nu a făcut tocmai bine?
Nu, nu am fost criticată, dar s-a făcut o aluzie că o anumită compoziție nu este ceea ce se aștepta de la mine. N-am luat foc cum s-ar crede, ci am intrat într-un fel de „repaus creativo- meditativ”, ceea ce mi-a permis să realizez că „aluzia” era cât se poate de corectă!
Nu, nu vă arăt my old artwork, dar sper că cea nouă o să vă placă!
My friend, you were right! Thanks a lot!
„Călător printre linii”! Desene în tuș, culori și nonculori. Mărime 14/21 cm.
După un drum lung, puii de stea și-au încheiat călătoria, dar și destinul.
Acesta este cel de-al unsprezecelea poem și ultimul din povestea puilor proveniți din Pleiade. Primele cinci le-ați citit deja și, poate, cu timpul am să le public și pe celelalte cinci. (cândva v-am arătat câteva ilustrații).
Desen în tuș negru, creioane colorate și cerneală caligrafică aurie. Mărime 15/21 cm.
Pentru Sy și de-aș trage două linii paralele sau perpendiculare tot așa ar exclamă: „woooow!… amazing… absolutely amazing!”, cu condiția ca respectiva compoziție să devină cât mai repede cu putință proprietatea lui.
Cu câteva luni în urmă…
Pe la sfârșitul lunii mai, Sy m-a rugat să-i concep o compoziție „veselă, aerată, colorată” de dimensiune medie. I-am explicat că intenționez să-mi iau o pauză de câteva săptămâni în care să lucrez doar pentru mine (ceea ce am și făcut!) și ne-am înțeles că vom rediscuta pe la începutul toamnei. Între timp mi-am văzut de-ale mele, uitând aproape complet de Sy și compoziția lui. El însă n-a uitat. Neavând încotro, m-am apucat de lucru, promițându-i că în termen de…va fi gata. Numai că, aproape întotdeauna, finalul este cel mai dificil de realizat și nu din lipsă de idei, ci din contră, din cauza prea multor idei. Este acea suprafață care poate ridica la cer o compoziție sau o poate trimite la reciclare. De aceea lucrez concomitent la 3-4 compoziții și nu rămân blocată privind la una, așteptând ideea salvatoare. Mai aveam de acoperit o suprafață de aproximativ 25 cm pătrați, dar nici o idee nu-și revendica locul. Suprafața părea un fel de black or white hole și, fără prea mari resentimente, am întors șevaletul cu fața la un perete și m-am relaxat… desenând. Una din schițe era un pic mai altfel și după câteva zile a primit numele de „capriciu 1”. După câtva timp a apărut și „capriciu 2”, dar și Sy, revendicându-și compoziția. Sy este colecționar de artă, dar este el însuși artist; în tinerețe a lucrat „sticlărie” în propriul atelier de creație și producție, atelier care produce și azi minunății din sticlă, realizate de soția și fiul lui, toți fiind arhitecți. Tristețea de a nu-și putea lua acasă „copilașul” a dispărut în momentul în care a văzut cele două capricii:
-Fă-mi încă unul, să fie un triptic, și le vreau eu!
I-am explicat că primul capriciu a apărut în mediul virtual deja, dar nu a contat, a vrut tripticul și gata.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, compoziția „veselă, aerată, colorată” și cele trei capricii și-au găsit o nouă casă.
„Capricii”. Desen în tuș negru, creioane colorate din gama „Premier” și „Caran d’Ache” și gold calligraphic ink. Dimensiuni 10.5/15 cm.
În parcul Del Oro n-am mai fost de vreo trei ani, în primul rând pentru că m-am mutat și n-am mai avut drum prin zonă decât rar, dar și pentru că, între timp, a fost închis pentru reamenajare, însă mereu îmi voi aminti cu drag de el.
Cu ceva ani în urmă…
În drum spre acel parc am găsit-o pe Lilianne, libelula, în jurul căreia am țesut „Poveștile apelor”. Tot acolo mi-a venit ideea de a scrie o poveste despre o ghindă și animăluțele care trăiau în parc.
Era o toamnă cum numai în Florida poate fi, un amestec ciudat de anotimpuri, mai mult un „endless summer”. Parcul Del Oro este foarte mic, cel mult vreo patru sute de metri pătrați, frecventat mai mult de cei din apropiere decât de vizitatori veniți de mai departe. Stam pe o bancă sub unul dintre stejari urmărind alergătura neîntreruptă a veverițelor, zborul scurt al ciocănitorilor sau cel lung și sinuos al gâzelor ce pluteau pe șiruri de lumini strălucitoare. Tot parcul era plin de ghinde lucioase ca niște mărgeluțe, iar veverițele le rodeau de zor miezul dulceag, dar, uneori, mai ascundeau din ele. Dădeau la o parte stratul gros de frunze, adunate de-a lungul multor anotimpuri, până ajungeau la pământ, apoi săpau o gropiță, puneau ghinda și acopereau totul cu frunze. Făceau asta des, nimic deosebit până acum, doar că într-o zi, o veveriță a săpat chiar lângă mine gropița, după ce m-a privit o clipă, ținând între lăbuțe o ghindă, iar în primăvară, lângă trunchiul stejarului, au apărut câțiva stejărei.
În urmă cu câteva luni…
De fapt ce este „Aventurile Ghinduței”?! Simplu: o lecție de botanică despre înmulțirea stejarului. Oricum am lua-o asta este, poate un pic mai altfel. Personajele sunt „americane”: Veverița și Stejarul, iar Vrabia și Broscuța au cetățenie universală. Ați remarcat că stejarul din ilustrații nu are frunzele așa cum le știm noi. Nu este o „scăpare”, ci chiar așa arată frunzele unor stejari din zonă. Există peste 400 de specii de stejari, din care 19 sunt originari din Florida. Ca specie, ceea ce am desenat este ” live oak tree”, adică „stejarul viu”, veșnic verde. Stejarul alb are forma frunzelor asemănătoare cu cele din România. Veverița pe care am desenat-o este „veverița cenușie” (Eastern Gray Squirrel), deosebită de veverița roșcată euro-asiatică, nu numai prin culoarea blănii, ci și prin modul de hrănire și/ sau comportament. La noi, aici în Florida, le întâlnești peste tot și rod tot ce apucă (personal am rămas fără cablurile de la internet de câteva ori, iar plasele de la terasă și piscină sunt peste tot găurite de gheruțele lor), dar eu tot le iubesc. Despre Vrabie nu o să vă spun ceva deosebit, o cunoașteți, doar că inițial nu a figurat ca personaj, tocmai pentru că în primii ani petrecuți pe aceste meleaguri nu am văzut nici una. Cred că abia după vreo trei-patru ani am văzut-o pe prima. Ea a înlocuit-o pe ciocănitoare, apoi pe șarpe și omidă, ceea ce este normal pentru că ghinzile pot fi consumate de vrăbii. Broasca a apărut și ea cam în aceeași idee, mai ales că ea chiar „locuia” sub piatra pe care a căzut Ghinduța. De fapt nu este o piatră-piatră, ci un fel de plastic ce imită piatra.
Care este stadiul „Aventurilor”!? Vreau să mai adaug câte ceva la unele ilustrații (încă nu m-am hotărât ce și cât!). Cât privește textul, încă îl re, revizuiesc în română, ca apoi să încep procesul de traducere în engleză. Nu am nici cea mai vagă idee de copertă, iar prima ilustrație, „Parcul”, a suferit atât de multe redesenări, încât nici nu mai există.
Nu știu ce va urma, mai ales că tipurile mele de activități se bazează în special pe desenat, scrisul fiind plasat pe loc secund, din motive lesne de înțeles.
Atașez câteva poze făcute înainte de Crăciun, cu un stejar viu.
Iar această poză este făcută azi dimineață!
Vă doresc un an nou plin de împliniri, pe toate planurile! Vă îmbrățișez 🤗!
Veverița rodea de zor miezul dulceag fără s-o bage în seamă pe Ghinduță. Numai că Vrabia nu avea de gând să renunțe prea ușor la o posibilă masă și s-a repezit din nou. S-a ferit în ultima clipă de ghearele și ciocul ei. Veverița a privit-o pe Vrabie și i-a spus:
-Este prietena mea, las-o-n pace! Caută în altă parte ceva de mâncare. Voi, vrăbiile, nu mâncați ghinde.
-Insă voi, veverițele, le mâncați!
-Ghinduțo, spuse Vrabia, ea o să te mănânce. Vino cu mine!
-Nu vreau să merg cu tine!
Vrabia a zburat pe o creangă și a mai încercat de câteva ori s-o înhațe pe Ghinduță.
Veveriței i-a venit o idee năstrușnică, iar când Ghinduța a auzit-o, a fost foarte încântată.
Veverița a săpat o gropiță destul de adâncă, pe fundul căreia a pus câteva frunze și mușchi și în momentul în care Vrabia a zburat pe alt copac, a pus Ghinduța peste frunze, a acoperit-o cu altele și apoi cu pământ.
-Odihnește-te, Ghinduțo, ne vedem în curând!
Toropită de oboseală, Ghinduța a adormit liniștită.
Intr-un târziu, parcă trezită din somn, simțea ceva ciudat în corpul ei și nu era sigură dacă visează sau cu adevărat o frunză își făcea loc în miezul ei. Apoi niște firișoare subțiri o trăgeau spre fundul gropii, în timp ce frunza se înălța tot mai sus, până când s-a trezit într-o lumină puternică și caldă. Sub acea frunzuliță și-a văzut pălăria, iar uimirea ei era peste măsură de mare.
-Bine te-am regăsit, Ghinduțo!
-Dar eu nu sunt o ghindă, Veverițo! Cine sunt eu?
-Ai fost o ghindă, iar acum ești un pui de stejar. Vei crește mare și puternic și mă vei hrăni pe mine și puii mei cu ghindele tale.
-Ce faci aici, mititico?! Și Vrabia o ciocăni în cap de câteva ori.
-M-a durut. De ce m-ai lovit?!
-Îmi pare rău, dar mi-e foame. Voi găsi o soluție să te mănânc.
-Dar până atunci, te rog, ajută-mă să ajung lângă copacul de acolo.
-Bineînțeles că am să te duc o bucată de drum.
Vrabia a dus-o în zbor, dar a scăpat-o pe o piatră. A încercat din nou s-o înhațe, dar a apărut Broasca și Vrabia a zburat pe o creangă.
****
Piatra era caldă, iar Ghinduța abia acum a simțit oboseala ultimelor ore din viața ei. S-a lăsat pe spate, și-a întins piciorușele și a închis ochii. A adormit.
-Oac, oac! Dă-te jos de pe piatra mea, spuse Broasca cu glasul ei răgușit.
-Iartă-mă, Broscuțo! Eram așa de obosită și căldura pietrei m-a adormit.
-Tu ești o ghindă, nu-i așa? a întrebat Broasca. Mi-e tare foame, oare te pot mânca?
-Te rog, Broscuțo, mai bine ajută-mă să ajung mai aproape de Stejarul de acolo.
-Dar mie mi-e foame, spuse Broasca cu un orăcăit slab și o atinse cu o lăbuță peste tot.
-Ești foarte tare. Nu ești bună de mâncat, dar am să te duc cât voi putea spre copacul tău.
Vrabia s-a repezit spre Broscuță, dar speriată de atacul neașteptat, a scăpat-o pe Ghinduță jos.
-Nu mă lăsa, Broscuțo, Vrabia vrea să mă mănânce!
Vrabia a fost mai iute decât Broasca, a prins-o cu ghearele și s-a ridicat în zbor. Ghinduța s-a zbătut și Vrabia a scăpat-o din nou, destul de aproape de Stejarul ei.
S-a acoperit cu o frunză și oricât a căutat-o, Vrabia n-a mai găsit-o.
Nu știe cum a ajuns pe pământ printre frunzele uscate și lucioase. Poate o rafală de vânt a purtat-o atât de departe de creanga ei. Era foarte tristă și singurătatea o speria. Abia zărea stejarul și drumul până la el i se părea fără sfârșit. Fiecare pas pe care-l făcea o obosea și nu mai dorea nimic altceva decât să ajungă mai repede lângă copacul ei.
Un ciripit strident a adus-o cu picioarele pe pământ:
-Ce faci aici, mititico? Și Vrabia a ciocănit-o în cap de câteva ori.
-Auuu!
-Ești prea tare, spuse Vrabia.
-M-a durut! De ce m-ai lovit?!
-Îmi pare rău, dar mi-e foame. Voi găsi o soluție să te mănânc!
Zilele treceau una după alta, împinse de la spate de nopți la fel de calde și doar rareori mai răcoroase. Ghinduța împărțea creanga cu alte surate și împreună povesteau câte-n lună și-n stele, despre ce vedeau de sus, despre cum își închipuiau viața lor, despre menirea lor pe pământ. Vești mai primeau de la Veveriță sau Ciocănitoare, însă nu prea înțelegeau ce spun ele.
**********
S-a obișnuit să-i fie cald, s-o ude ploaia sau s-o legene vântul și a crescut tot mai mare și mai puternică, mult mai mare decât suratele ei. Ghinduța a înțeles mersul vremii și nu-i mai era frică de căldura soarelui, nici de ploi, dar nici de vânturile care îndoiau Stejarul cu puterea lor.
Cu aceste două compoziții pun punct „contrapunctului” și revin la normalitatea mea de zi cu zi. Acest mini-proiect m-a scos puțin din rutina zilnică, nu numai „artistic”, ci și ca persoană care ar trebui măcar din când în când să ia câte o pauză. După o săptămână petrecută departe de casă, m-am întors la vechile obiceiuri și la personajele mele: Ghinduța, Roșcatul și frații lui, la Isabelle și Lilianne!
O dimineață de iulie ca oricare alta se anunța, dar nu a fost așa până la sfârșit.
Imi savuram cafeaua pe terasă, bucurându-mă de liniștea dimineții, de gustul mătăsos al cafelei și de sunetele muzicii lui Allan Walker.
Un cardinal zboară pe arbustul din fața terasei…o veveriță se atârnă de plasa terasei și mă privește curioasă…un cuvânt se zbenguie prin capul meu insistent: contrapunct! Îl alung cu convingerea că muzica e de vină. O opresc și intru în atelier. „Contrapunct” intră și el și-mi bâzâie prin cap. Nu înțeleg ce legătură este între acest termen și arta mea!? Deși am studiat vioara vreo cinci ani, este exclus să mă apuc de compus ceva! E absurd! Lucrez, dar „contrapunct” devine cuvântul-cheie!
A trecut iulie și după el și august. Doar „contrapunct” n-a trecut! M-a însoțit peste tot ca o umbră!
E toamnă iar mi-am spus într-o zi și poate… toamnă și contrapunct?! Mi-a trecut repede gândul: toată lumea desenează toamna, ode minunate i se închină! Am desenat-o și eu, i-am scris și eu scrisori de drag, dar iar!?!?
Toamna și contrapunctul!
Ceva puțin altfel!?
Am început să fac schițe peste schițe, experimente de tehnică artistică, combinații de stiluri; schițe bune și groaznice pe tipuri diferite de hârtie. Între timp am pus capăt tuturor celorlalte proiecte.
Spre sfârșitul lunii septembrie, „Contrapunct” și-a luat zborul din capul meu, găsindu-și locul într-un mic proiect!
Desene în tuș negru și creioane colorate, dar și calligraphy gold ink și cretă. Mărime 10,5/14,8 cm. Proiectul conține doar patru compoziții.
Ecoarta's Blog 