TĂCERI TÂRZII

„Copac tomnatic”. Desen în tuş şi creioane colorate. Mărime 9/ 15 cm.

Eu tac. Tu taci.

Dar noi vorbim

tăcute şoapte

închise-n cochilii

de vorbe-albastre.

Eu tac, dar tu vorbeşti

fără cuvinte.

Tu taci, dar eu ți-aud

cuvintele ce cântă

eterne doruri

fără de-nțeles.

E toamnă iar

şi-s ruginii cuvintele

ce zboară-ncet

spre primăverile

născute-n toamnele târzii!

EPILOG!

Sfârşitul de an este după colț, dar totuşi nu este momentul bilanțurilor. Cum nu mi-am propus ceva anume la începutul anului, nu pot spune ce şi cât am reuşit să duc la bun sfârşit până acum. Privit cu obiectivitate, anul 2021 a fost, din punct de vedere artistic, dacă nu cel mai bun din viața mea, atunci cu siguranță printre cei mai buni ani. Graba de a „întocmi” un bilanț se datorează dorinței mele de a-mi lua la revedere de la voi, dragii mei! Dincolo de împlinirile artistice, viața mea personală nu s-a ridicat la acelaşi nivel. Am nevoie de timp să-mi fac ordine în idei, în gânduri, dar şi în viață. Un timp nu voi mai publica nimic pe blog, dar voi citi cu mare drag tot ce publicați voi. Nu ştiu nici dacă voi reveni şi când. Însă mă găsiți pe Instagram unde voi continua să-mi postez lucrările terminate. Dar dacă voi scrie vreo poezie, atunci sigur o voi posta pe blog.

Am multe proiecte amânate de foarte multă vreme şi asupra cărora vreau să mă aplec. Da, ştiu, sunt genul de persoană „lasă-mă să te las” şi mai ştiu că nu-mi face cinste eticheta, dar prefer să mă autoflagelez că poate schimb ceva, deşi vorba ceea: „calul bătrân anevoie îl înveți la ham”.

Vă mulțumesc pentru fiecare cuvânt ce mi l-ați lăsat aici, cuvinte ce mi-au stârnit mari bucurii; pentru fiecare semn al trecerii prin căsuța mea virtuală. Din partea mea: să vă fie doar bine, frumos şi liniştit! Ocolească-vă neajunsurile de orice fel acum şi-n timpurile ce vor veni! Aveți grijă de voi ca atunci când ne vom reîntâlni virtual să fie ca şi cum n-aş fi lipsit decât o clipă!

Cu bine! Aura sau Aurora de la Eco!

CĂRȚI ŞI FLORI

Aşteptarea mi-a fost răsplătită într-o seară a începutului de noiembrie, când în cutia de depozit de la poştă a aterizat, după un drum lung, un pachet cu cărți. Cărțile Isabelei Cotelin. În sfârşit le aveam în mână! Nu am aşteptat să ajung acasă, ci pe bordură m-am apucat de citit. Noroc cu un vecin că m-a întrebat dacă sunt bine, pentru că de prea multă vreme stau acolo, iar eu aş fi stat mult şi bine să citesc afară! Cele trei cărți de proză le-am citit în mai puțin de trei zile, iar printre picături am savurat şi inegalabilele poezii.

Evident că prima carte citită a fost „În exil printre oameni”. Am citit-o prima nu numai pentru că mă leagă ceva deosebit de această carte, ci chiar titlul este foarte sugestiv pentru mine. Între copertă şi titlu este o legătură evidentă: printre ciulini ne trăim viața cei mai mulți dintre noi. Povestea ciulinilor o ştiți, iar alegerea lor ca şi copertă a fost pentru mine o mare bucurie. Mulțumesc, Issa!

Nu voi face o recenzie a acestei cărți, nu pentru că n-ar merita, ci pentru că nu ma pricep şi au făcut-o admirabil alții înaintea mea!

Dar tot o să spun ceva despre această carte sau mai bine spus despre personajul principal, Dana! Cine este Dana!? Poate fi fata din vecini, fata unei cunoştințe, a unei rude. Este fata maturizată brusc, înainte de vreme, pentru că în genele ei era întipărit sentimentul de apartenență totală unui singur bărbat, primul căruia i-a dăruit totul: inima, sufletul şi trupul! Cât de simplu i s-a părut totul! Cât de frumos i s-a părut totul! Candoarea gestului ei a costat-o două decenii de exil, nu pe o insulă, ci printre oameni, unii mai răi decât ciulinii mei. Ciulinii mei nu te înțeapă, dar ghimpii oamenilor îți pot otrăvi viața. Unii cititori ar putea spune că este o dramă obişnuită, atât de des întâlnită, încât nici nu ne mai mişcă dramele acestor fete, devenite femei poate fără voia lor. Şi eu am auzit astfel de drame: fata unei prietene, fata unui văr sau o fostă elevă. Şi atunci!? Issa a scris această dramă, nu eu, nu tu! Issa ştie ce, cum şi cât să scrie. Scrisul ei este rece şi ascuțit şi taie în conştiințe. Arată cu degetul spre o societate brăzdată de inechități, de instabilitate, de sărăcie; o sărăcie morală mai neagră şi mai rea decât cea materială.

Dacă nu ai această carte, e păcat, dar cel mai mare păcat ar fi să n-o citeşti!

Lara. Personajul din „Ehmea”. Nu am înțeles de la început ce legătură este între Lara şi această floare. Pentru cei ce nu ştiți (eu o ştiu pentru că este foarte comună în zonă), Aechmea fasciata înfloreşte o singură dată când este matură. După ce florile se usucă, ea produce câțiva lăstari care se hrănesc din corpul plantei- mamă! Floarea apare din când în când pe parcursul romanului, aparent fără sens şi tot aparent fără prea mare legătură cu personajul principal. Dar…Lara este o „aechmea” umană. Scriitoarea o portretizează simplu, fără să intre în detalii psihologice (care nu lipsesc însă!), lăsându-te pe tine s-o descoper! Lara pare superficială, fără un țel bine conturat în viață. Apoi te trezeşti cu o Lara profundă, sacrificându-şi propria fericire pentru familie. Este Lara o „aechmea”? Este!

Dacă nu ai această carte, e păcat, dar cel mai mare păcat este să n-o citeşti!

A urmat ” Macii sunt întotdeauna roşii”. Nu ştiu de ce am ales să citesc cărțile în aceadtă ordine, dar ştiu sigur că a fost cea mai bună alegere. „Macii…” este jurnalul unei fetițe, devenită adolescentă şi apoi domnişoară sau cu alte cuvinte Issa! Deci, Issa scrie nu de ieri-alaltăieri, ci din vremuri şi atunci nu te miri că scrie atât de bine!

Poeziile din „Câmpul cu narcise” se citesc cu sufletul şi inima! Ele sunt picuri dintr-un suflet de-o sensibilitate fascinantă!

„Aechmea fascinata”. Fotografie din colecția personală.

Mulțumesc, Issa!

POVEŞTILE APELOR

6. Epilog

Proiectul „Poveştile apelor” s-a iscat dintr-un alt proiect „Zbor printre stele”, iar aceia dintre voi care ați urmărit proiectul, poate vă mai amintiți de povestea reală a libelulei din „Ultimul zbor”. Dar povestea acelei micuțe făpturi a început cu mult timp în urmă, poate 4- 5 ani, când am găsit-o pe alee, iar acum închid cercul. Dar mereu o voi căuta cu privirea printre toate stolurile de libelule ce-mi vor ieşi în cale, pentru că sunt sigură că printre ele sunt şi urmaşii lui Lilianne.

• 

Lilianne aşa cum a arătat când am găsit-o pe alee.

Isabelle s-a vindecat şi a fost eliberată lângă stâncăria ei, dar nu a mai fost văzută niciodată. Îmi place să cred că a plecat spre Caraibe, urmând drumul mamei sale.

Locul lui Blue King Heron a fost ocupat după mult timp de un alt Blue Heron, doar că nu i-a plăcut compania mea deloc. Dacă mă apropiam prea mult, zbura. I-am respectat dorința şi nu m-am mai apropiat de el niciodată.

• 

Boardwalkul pe care mă plimb uneori. În partea stângă apele golfului, mangrovele şi pietrele pe care stătea Blue Heron. Apoi îl vedeți aşteptând liniştit un peştişor!

• 

• 

• 

Crabul Blue!? Urmaşii lui hălăduiesc prin nisipuri şi apele puțin adânci, dar unul albastru încă nu am văzut. În faptul serii, pe acest boardwalk mă aşteaptă mulțimi mişcătoare de crabi de toate mărimile şi culorile.

Ce se va alege de aceste poveşti!? Poate vor rămâne scrise într-un caiet, iar desenele vor fi puse-n rame şi atârnate pe pereții caselor urmaşilor mei. Sau poate, după cum mi-e felul, într-o zi voi reveni asupra lor, le voi şlefui, le voi rescrie şi le voi trimite copiilor şi nu numai, să se bucure şi să învețe câte ceva despre minunata lume a apelor nesfârşite.

Nu ştiu dacă sunt „crăiasa apelor”, dar ştiu sigur că imensitatea lor misterioasă mă fascinează, aşa cum pe vremuri, mă fascinau codri din munții amintirilor mele.

POVEŞTILE APELOR

5. CRABUL BLUE

Îl ştiți! Deşi nu l-ați văzut, desenat bineînțeles, sunt convinsă că vi l-ați imaginat alergând albastru în toate direcțiile.

A fost pe rând „cel din umbră”, ascuns după un colț de stâncă în apropierea lui Octomom care-l suspecta că vrea să-i guste ouăle. De fapt, lui îi plăcea compania ei şi nimic mai mult.

A fost mentorul şi prietenul lui Lilianne, cel care a ajutat-o să înțeleagă rosturile lumii din adâncuri şi din văzduh.

A adorat-o pe Isabelle şi s-a întristat când aceasta a fost rănită. De la depărtare l-a privit şi pe Blue Heron, dar s-a ferit de ciocul lui puternic şi lung.

După ce prietenii lui s-au împrăştiat, s-a retras în păpuriş să vegheze urmaşii lui Lilianne

• 

„Prima întâlnire”. Crabul Blue se întâlneşte cu nimfa Lilianne. Desen în tuş şi creioane colorate.

• 

Va urma epilogul!

POVEŞTILE APELOR

4. Dincolo de ape…

Lilianne se îndepărta tot mai mult de păpurişul ce i-a fost casă şi doar spre seară se întorcea să-i povestească lui Isabelle despre lumea de dincolo de ape, despre nişte ființe ciudate cu doar două picioare care se târâie pe pământ sau se urcă în nişte cutiuțe cu picioare rotunde care se rostogolesc foarte repede. Uneori, acele ființe se urcă în cutii care plutesc pe apă.

-Aceia sunt oameni, Lilianne! Cutiile acelea sunt maşini, iar cele care plutesc pe apă sunt bărci. De ele trebuie să ne ferim pentru că sunt periculoase.

Insă Lilianne era tot mai fascinată de lumea din jurul ei şi zbura tot mai departe, tot mai sus, plutind uşor pe-aripile vântului sau scăldându-se în lumina razelor de soare. Iar Isabelle o urmărea până o pierdea din ochi printre picăturile de soare.

Seara, la lumina lunii, îşi povesteau una alteia ce-au văzut, ce-au simțit. Lilianne o îndemna pe Isabelle să plutească până pe plajă, să vadă oamenii, să vadă luminile oraşului. A fost suficient o dată să ajungă aproape de mal, că Isabelle petrecea tot mai mult timp aproape de țărm observând oamenii şi lumea de dincolo de ape!

-Ce-o să se întâmple cu ea? îi întreb pe salvatorii marini, veniți extrem de repede la locul accidentului.

-Sperăm că doar tentaculul este retezat şi nu are şi alte răni. Tentaculul se va regenera cu timpul. Acum o ducem la centru („Marine Science Aquarium”) s-o vadă medicul.

5. Ultimul zbor….

Lilianne a fost mirată că Isabelle nu a apărut în seara aceea, dar nici în serile următoare. A zburat peste întinderea de apă, dar n-a găsit-o! Zile-ntregi a căutat-o! Într-o zi, crabul Blue, el aflase de la alți crabi, i-a povestit despre accidentul lui Isabelle. Intr-un fel şi lumea ei era pe sfârşite! Simțea un fel de sfâşială în tot corpul şi nu înțelegea ce se întâmplă cu ea. S-a întors în păpurişul ei şi a încredințat celei mai puternice tulpini de papură urmaşii ei.

Apoi s-a înălțat sus de tot, s-a scăldat în lumina soarelui, s-a răcorit în adierea vântului, s-a prins în dansul frenetic al ultimelor clipe…

Atunci am găsit-o pe alee, agonizând…era atât de frumoasă…restul e poveste!

va urma

• 

Lilianne şi urmaşii ei! Desen în tuş şi creioane colorate. Mărime 9/15 cm.

Poveştile apelor!

3 LILIANNE- PRINȚESA LIBELULĂ

Nu departe de stâncile lui Isabelle se întinde un păpuriş des şi înalt întocmai ca o pădure. Acolo s-a trezit înotând în apa călduță şi până să se dezmeticească a dat cu capul de câteva tulpini, dar şi de ceva mare, uşor albăstrui, cu nişte cleşti uriaşi şi care s-a repezit la ea! S-a ferit în ultima clipă!

-Eu sunt Blue, crabul! Tu cine eşti?

-Nu ştiu. Nu ştiu cine sunt! Acum am apărut de nu ştiu unde!

-Trebuie să fii o viitoare libelulă! Într-o zi vei fi stăpâna aerului. Îți voi spune Lilianne!

A simțit că înoată mai greu şi avea o senzație ciudată în tot corpul. În fața ochilor ei a apărut ceva şi instinctiv a înghițit-o! S-a simțit mai bine! Acum ştia ce să facă! Din când în când vorbea cu Blue şi afla noutăți din lumea largă ce se întindea dincolo de păpurişul ei. De la el a aflat că nu departe de sălaşul ei trăieşte o vietate frumoasă cum nu s-a mai văzut prin părțile astea.

Într-o zi, a trecut pe lângă ea ceva înspăimântător: o arătare cu multe picioare sau ceva asemănător şi care se mişca cu o viteză amețitoare. A înțeles de la Blue că este Octoqueen sau stăpâna acestor ape liniştite şi mai ales că nu prea vorbeşte cu nimeni. Zilele treceau monotone pentru Lilianne şi doar poveştile cu Blue o mai înveseleau. Din când în când Octoqueen trecea agale pe lângă păpurişul ei.

Într-o zi, Lilianne a ieşit dintre tulpini şi s-a îndepărtat. Nici n-a băgat de seamă când s-a trezit lângă Octoqueen care a pus-o pe unul dintre brațele ei.

-Tu cine eşti!?

-Sunt Lilianne! Şi Blue, crabul, spune că sunt o libelulă, iar într-o zi voi deveni regina aerului! Dar tu cine eşti!?

-Eu sunt Isabelle, regina acestor ape!

-Lilianne, cred că a sosit timpul să devii regina aerului!

Şi, fără să mai stea pe gânduri, Isabelle a ridicat în aer brațul pe care stătea Lilianne. Minune mare! Gângania cenuşie, cu corp greoi, s-a transformat într-o gingaşă făptură, cu corp zvelt şi aripi străvezii ce străluceau în lumina amiezii. Şi de n-ar fi fost brațul salvator a lui Isabelle, ar fi căzut în apă! Aşa a luat primele lecții de zbor, folosindu-se de numeroasele brațe ale prietenei ei!

-va urma-

• 

• 

Lilianne-prințesa libelulă. Desen în tuş şi creioane colorate. Mărime 10/15 cm.

Poveştile apelor! 2.ISABELLE- prințesa din golf!

În liniştea stâncăriei din partea aceasta a golfului, Octomom stă aproape nemişcată. Din când în când mişcă apa cu brațele ei puternice sau alungă musafirii ce poftesc la ciorchinii de ouă lipiți pe peretele stâncos. Este nerăbdătoare să-şi vadă copilaşii plecând în necuprinsul oceanului, dar cel mai mult îşi doreşte s-o întâlnească pe cea care va deveni prințesa moştenitoare a micului ei regat. Cufundată în gândurile ei, nici n-a băgat de seamă când primele mărgeluțe plutitoare au atins-o cu brațele lor firave: „hi, mom! bye, mom!” răsuna din toate părțile. A ieşit din letargia în care a stat multă vreme şi urmărea şuvoiul neîntrerupt de puişori ce izvora dintre colțurile stâncoase. Erau atât de mulți că nu mai reuşea să-i urmărească şi a devenit neliniştită. Dacă n-o va vedea pe ea, cea mai cea dintre toți!? Dacă s-a amestecat printre frații ei şi acum înoată prin apropiere!? Să iasă de sub stâncă şi să arunce o privire de jur împrejurul micului ei regat!? Doi ochi strălucitori o privesc dintr-o crăpătură! E Blue, crabul acela mare şi nesuferit care tot timpul a pândit-o s-o prindă pe „tentacul greşit” şi să-i înhațe câteva ouă. Mai bine, nu! Ploaia de puişori cade în valuri din ce în ce mai intense şi cu cât se îndepărtează de casa părintească, speranța de-a găsi o făptură unică, scade tot mai mult. Închide ochii doar pe jumătate, mai ales că Blue e acolo! E obosită şi abia aşteaptă ca ultimii pui să părăsească adăpostul şi să se retragă sub stânca de la marginea regatului pentru totdeauna. Cu coada ochiului zăreşte ceva! O mărgică albăstruie se îndreaptă spre ea! Oboseala îi dispare ca prin minune…întinde tentaculele în jurul ei…vrea s-o protejeze, vrea s-o privească de aproape! E ca o fărâmă de piatră Blue Larimar…unde a mai văzut ceva asemănător!? Şi cele trei inimi îi pulsează puternic sângele în tot corpul! În Caraibe…acolo l-a întâlnit pe el, cel mai frumos…zâmbeşte şi-o priveşte cu drag pe micuța prințesă Isabelle.

Apoi îşi adună puterile şi porneşte cu toată forța spre ultimul ei adăpost…

• 

„Isabelle”- prințesa apelor din golf. Desen în tuş şi creioane colorate. Dimensiune 10/15 cm.

VESTITORUL FURTUNII!

• 

„Frunze”. Tăieturi pe hârtie. Dimensiune 10/ 15 cm

Vestitorul furtunii

Nărăvaş cu aripi lungi

galopează printre crengi.

Coama sură de răcoare

se încurcă printre frunze

şi se zbate ca să scape:

rupe crengi,

zdrobeşte frunze!

Le adună, le înalță

şi le-alungă hăt departe!

POVEŞTILE APELOR!

1. Blue King

Anotimpul foarte cald încă îşi purta faldurile fierbinți peste lume, deşi nu pentru mult timp. Nu, nu se apropia toamna, nici iarna, poate un fel de primăvară tot caldă, însă cu mai puțină umezeală.

Aleile parcului se întindeau de-a lungul şi de-a latul golfului, iar oamenii le măsurau cu paşi lenți şi relaxați, pregătindu-se pentru odihna nocturnă. Soarele era încă sus, iar văpăile roşiatice inundau cerul şi apa. Timidă, pe partea opusă, Luna îşi ridica încet- încet fața dintre ape.

Sunt momente unice când cei doi aştri se privesc în ochi pentru câteva minute spre bucuria celor care aşteaptă aceste clipe unice.

Cum cobori de pe boardwalk, în partea stângă este un desiş de mangrove şi apa nu este adâncă, însă sunt destul de mulți bolovani. De câte ori am trecut pe-acolo, am văzut un Great Blue Heron, un fel de egretă, o pasăre frumoasă, cu o siluetă elegantă şi maiestuoasă ce se profila pe oglinda albăstruie a cerului şi apei.

Apropierea mea nu l-a scos din neclintirea lui, semn că prezența omului nu-i era străină, dar nici grohăiturile aligatorilor nu păreau să-l sperie. Azi aşa, mâine-aşa, până când într-o zi m-am aşezat destul de aprope de el, dar totuşi suficient de departe să nu-l deranjez. Din când în când prindea câte o vietate marină, iar când era sătul părăsea locul. Multe zile i-am ținut companie, admirându-i tenacitatea şi eleganța mişcărilor. L-am botezat „regele”: Blue King! În seara aceea…era înnorat, vântul zgâlțâia mangrovele, iar apa se vălurea mai mult ca altădată. L-am lăsat pe Blue King neclintit şi nederanjat de vânt sau de apropierea furtunii.

După câțiva paşi, un zgomot puternic m-a făcut să întorc capul…am apucat să văd coada aligatorului şi picioarele lui Blue Heron…

• 

„Blue King”. Desen în tuş, creioane colorate si creioane- acuarelă. Mărime 10/15 cm.

SURPRIZA!

Mă trezesc şi adulmec aerul în speranța că undeva mă aşteaptă o cafea. Nimic. Nici un zgomot nu se aude în toată casa, doar bâzâitul molcom al A. C.-ului. „Vrei cafea!?, îmi zic în gând. Mişcă-te şi fă-ți-o!”. Masa este aranjată deosebit, iar tufa de hibiscus din curte a cedat rugăminților şi a oferit câteva crenguțe înflorite spre desfătarea ochiului.

Credeam că este în birou cu nasul în proiectele lui, dar nu, stă în fotoliu şi butonează telecomanda.

– Good morning, my sleepy lady!, şi-şi vede de butonat. E deja pe la opt sute şi ceva. E clar că are ceva pe suflețel, dar îl las să fiarbă exact cum fierbe cafeaua mea. Îi fac şi lui una cum îi place pentru că în dimineața asta sunt generoasă. Îmi aduc schițele să le revăd. Vorbim despre proiectele mele, despre proiectele lui şi mai ales despre iminentele plecări.

-Ieri ai stat mult în atelier şi aproape tot ce-ai lucrat a ajuns la gunoi. Ce nu merge!? Mie mi se par construcțiile bune, ție ce nu-ți place!?

-Am fost nemulțumită şi de unele schițe, dar acum nu mi-a plăcut culoarea.

-Ai nevoie de alte culori? E clar că nu eşti mulțumită de creioanele-acuarelă.

-Mai degrabă aş zice că ideea de culoare nu s-a copt suficient în capul meu. Văd culoarea în cap, dar pe hârtie iese altceva.

Se îndreaptă spre birou, iar eu spre atelier. Se aude soneria de la intrare. Deschid şi în uşă găsesc un pachețel frumos ambalat. Mă întorc şi-l văd în fotoliu.

-I think it’s yours, îi spun, gândindu-mă că de aceea se tot uita la ceas de zece ori pe minut. Şi-ntoarce spre mine zâmbetul acela unic în univers:

-I think it’s yours…

Îl desfac încet, încercând să-mi ascund emoția. Când ultima hârtie cade, iese la iveală o cutiuță superbă de lemn plină cu acuarele.

O clipă dintr-o zi…o clipă dintr-o viață! Nu ştiu dacă am fost crăiasă până atunci, dar ştiu că, din acel moment, apele limpezi şi liniştite ale golfului au început să-şi cânte tainicele poveşti, în faptul serii, la asfințit, când o vrajă plină de mister te învăluie…

Eu le ascult cu bucurie şi mirare şi încet-încet le voi țese pe fir de culoare şi cuvânt în „Poveştile apelor”.

• 

• 

Cutiuța cu acuarele! Încă nu am folosit-o pentru că a trecut multă vreme de când nu am mai lucrat cu astfel de culori şi am emoții. Însă o să vedeți curând de tot!