ZILELE ŞI NOPŢILE „FAINE” ALE CLUJULUI


Despre Cluj s-a scris, se scrie şi se va scrie încă multă vreme de acum înainte. Nu cunosc o altă aşezare umană care să işte atâta controversă. S-au creat tabere pro şi contra, se aruncă cu vorbe când laudative, când jignitoare, uneori chiar vulgare, cu intenţia clară de a-l convinge pe celălalt de adevărul lui.

Nu poţi cunoaşte un oraş dacă nu-i cunoşti istoria, nu-i cunoşti oamenii şi locurile. Ca să-i cunoşti istoria trebuie să citeşti, ca să-i cunoşti oamenii trebuie să stai printre ei şi să vorbeşti cu ei, iar pentru a-l vedea cât de cât obiectiv, trebuie să-l străbaţi la pas, să priveşti, să analizezi şi nici aşa nu-i sigur că-ţi vei forma o opinie concludentă. Nu sunt clujeancă din naştere, dar iubesc acest oraş foarte mult şi, din această cauză, aş putea fi acuzată de subiectivism. Posibil, dar îmi asum acest risc.

Clujul este un oraş ca toate celelalte mari oraşe ale ţării, dar are ceva special, ceva ce eu una n-am găsit în alte oraşe, cu toate că am vizitat toate oraşele din Transilvania, şi nu o dată, dar şi din alte zone ale ţării. Aş minţi să spun că ştiu Clujul ca-n palmă, nici vorbă! Şi la fel aş minţi să spun că-i cunosc istoria foarte bine. Cât despre oameni: am avut onoarea să vorbesc cu profesori universitari, cu oameni de cultură şi cu artişti mari şi cunoscuţi, dar şi cu oameni simpli, obişnuiţi. La prima vedere nimic deosebit! Şi totuşi, ceva e altfel! E altfel la marea masă de oameni, luaţi în ansamblu, ca un tot unitar. În Cluj nu locuiesc numai clujeni din tată-n fiu, ci sunt oameni veniţi din toate colţurile ţării, ba chiar şi din alte ţări. Unii au venit să lucreze, alţii la studii şi n-au mai plecat. Au rămas cei competenţi profesional, că altfel nu te bagă nimeni în seamă, ori eşti foarte bun, ori pleci. Mulţi s-au întors în locurile natale, dar n-au rezistat mult şi s-au întors cu coada-ntre picioare, încercând să-şi recâştige poziţia pierdută. Că are şi Clujul otrepele lui!? Dar să-mi spuneţi o singură aşezare umană fără uscături. Una singură, atât!

Au fost zilele Clujului. Iarăşi nimic deosebit, pentru că în Cluj este mereu ceva organizat, de nivel local, naţional sau mondial! Dacă cineva vrea să vadă cu ochii lui de ce este Clujul mai altfel, atunci să stea câteva ore în parc sau în muzee, sau la o expoziţie, într-o librărie, la o cafenea şi abia atunci va înţelege. Mă duc des în parcul mare. Lume multă. Unii stau pe iarbă, mănâncă, se joacă, se odihnesc. Stau în hamace. Citesc. Da, da, în parc se citeşte. Tineri sau mai puţin tineri citesc. Nu auzi urlete, hăhăieli de prost gust sau zgomote maneliste. Într-o parte e un concert. Lumea stă pe pături şi ascultă. Copiii se uită la desene pe un ecran mare. Se bea bere şi chiar se fumează. În altă parte a parcului, tot felul de concursuri şi expoziţii. Cu toate astea pe jos nu găseşti nici din întâmplare un muc de ţigară sau un petic de hârtie! Pe alei, multă lume. Îi vezi şi abia-i auzi. Ţânci frumoşi peste tot, deplasându-se fiecare cu ce are şi cum poate. Mai plânge câte unu, dar o mămică grijulie îl linişteşte repede. Sau un tătic sau bunicii. N-am avut cum să ratez noaptea muzeelor. Ne deplasăm pe jos de la un muzeu la altul. Parcările sunt o problemă. Trotuarele sunt pline ochi de lume. M-am oprit, am privit şi-am ascultat. Asta e! Oamenii mergeau în pas molcom, aşa ca ardelenii, rar şi apăsat, un fel de grăbeşte-te încet, fără tonuri ridicate, fără râsete stridente. Sute de oameni. Trotuarele, curate ca-n palmă. Atâta lume şi nici un petic de hârtie!? Nu, nimic! Stăm la coadă să intrăm în muzee: nu se împinge nimeni, se sporovăieşte calm, nu te calcă nimeni pe picioare, nu te trezeşti cu un cot în coaste sau, şi mai rău, îmbrâncit de unu grăbit. Mi s-a întâmplat undeva, prin ţară, să fiu împinsă pe motiv că mă mişc ca melcul.

Şi da, şi din aceste motive, puţine e drept, Clujul este fain. E fain pentru şi prin oamenii lui, luaţi ca un tot unitar. Restul motivelor trebuie descoperit de fiecare dintre noi, făcând o plimbare măcar de-o zi prin Cluj.

Fotografii din colecţia personală

 

DSCN6026 copy

 

 

 

 

 

 

DSCN6033 copy

 

 

 

 

 

 

 

DSCN6034 copy

 

 

 

 

 

 

DSCN6041 copy

 

 

 

 

 

DSCN6045 copy

 

 

 

 

 

DSCN6053 copy

 

 

 

 

 

DSCN6068 copy

 

 

 

 

 

 

DSCN6069 copy

 

 

 

 

 

DSCN6070 copy

 

 

 

 

 

DSCN6082 copy

 

 

 

 

 

 

DSCN6083 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

GUGUŞTIUCII


Nici nu se crapă bine de ziuă că şi încep. Se adună pe crengile cireşului şi începe concertul: doi guguştiuci, câteva vrăbii şi două ciori, fiecare pe limba lui, îmi aduc aminte că e vremea să mă trezesc!

Înţeleg în zilele de lucru, dar şi duminica!? De parcă ele ar şti zilele săptămânii!? E cald afară, de ce nu-şi caută hrana şi să mă lase în pace!? Păi nu, că eu sunt de vină! Eu le-am învăţat aşa, deci îmi merit soarta! Îmi prepar cafeaua şi mă aşez liniştită s-o savurez, dar pot!? Sătule de atâta aşteptat, vrăbiile şi ciorile îşi văd de treabă. Guguştiucii stau cuminţi pe creangă. Se lasă liniştea în faţa geamului meu. Nebunia asta a început în urmă cu mulţi ani, când le dădeam slănină piţigoilor şi cum vrăbiile îi alungau, le-am pus şi lor tot felul de seminţe sau fărâmituri. Cum nişte zănatici au tăiat crengile de lângă geam n-am mai avut unde lega slănina, iar piţigoii n-au mai venit. Vrăbiile au rămas.

În urmă cu doi ani, m-am procopsit şi cu doi guguştiuci. Iniţial au fost prieteni cu Feri, vecinul din blocul din faţă, la etajul unu. De acolo până la mine n-a fost decât un fâlfâit de aripă. Primăvara au cărat în balconul lui Feri o grămadă de crenguţe. Mare iubitor de animăluţe, s-a dus şi a cumpărat un ghiveci mare pe care l-a umplut pe jumătate cu talaş, a luat cu grijă cuibul şi l-a pus în ghiveci. Guguştiucii au acceptat fără să crâcnească, au clocit ouăle şi-au scos şi pui. Într-o tăviţă le punea mâncare, dar şi apă. Cu toate astea, veneau zilnic pe creanga mea! În primăvara asta am găsit pe pervazul geamului câteva rămurele. Am rămas nedumerită, pentru că nu ştiam cum au ajuns acolo. Un copil nu ajungea, iar un adult nu s-ar fi apucat de cules crengi şi să mi le pună pe geam! Misterul s-a dezlegat rapid când am surprins un guguştiuc asupra faptului. N-am înţeles gestul lor: să dai siguranţa cuibului vechi pe un pervaz expus la orice, mi s-a părut o prostie, dar le-am lăsat în pace. S-a întâmplat ca-ntr-o zi să fie vreme foarte rea, cu vânt puternic şi multe crenguţe s-au împrăştiat pe jos. Atunci au înţeles că nu e locul potrivit şi au cărat ramurile în cuibul vechi. Guguştiucii clocesc cu rândul, aşa că cel care nu era pe ouă venea pe creangă şi guguia până puneam pe pervaz mâncarea. Apoi se odihnea cu capul sub aripă.

Azi dimineaţă m-am prefăcut că nu le văd! Sătule de atâta aşteptat, au zburat pe pervaz şi au început să se uite pe geam în casă! Am deschis geamul încet să le pun pâine, dar ele nici măcar nu s-au mişcat. Au stat cuminţi lângă mâna mea să le pun mâncare! Cum pot avea atâta încredere aceste zburătoare în om!? Oare ştiu că le iubesc chiar dacă-mi vine să dau cu ele de pământ că-mi guguie toată ziua-n cap!?

DSCN6086 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Compoziţie personală