-partea I-
În acest an, toamna a fost foarte frumoasă, caldă şi plină de culoare. Dar aşa e toamna!
O iau încet pe malul râului Târnava, pe cărăruşa mărginită de stufăriş, păpuriş şi răchiţi. În lumina potolită a soarelui, ultimele frunze par argintate. Peisajul este mai palid şi puţin mai trist decât cel de la munte..
Mă apropii de mal să văd apa. Pe o frunză de papură, o libelulă se bucură de ultimele zile…
…ultimele zile sau ore?!….
În lumina caldă a asfinţitului , ultimele raze joacă în lumini şi umbre, un spectacol unic. Locul îmi trezeşte amintiri…aici se scălda căţeluşul nostru! Un suspin răzbate din adânc spre înalt!
Plec. Paşii mă poartă spre locul unde se odihneşte acum…vegetaţia a năpădit locul şi doar eu ştiu ce este sub hăţişul de crengi şi frunze.
Soarele poleieşte cu căldura sa locul…o pată de culoare parcă desprinsă din decor rătăceşte pe aripi de lumină…e un fluturaş! Se bucură de ultimele zile!
…ultimele zile sau ore?!….
Vara respiră cu toată fiinţa ei. Pornesc spre pădurile dese ale obcinelor, pe cărări îndelung umblate cândva.
Caut cărările rămase în mintea mea…caut locurile de altădată de unde culegeam bureţi: nu pentru plăcerea de a mânca, cât pentru plăcerea de a hoinări. Nu le văd, nu le găsesc! A crescut iarba pe ele şi doar amintirea-mi spune că aici a fost odinioară o cărare.
Pădurea din copilărie nu mai este! O altă pădure mă înconjoară, parcă mirându-se se prezenţa mea.Un fior rece mă cuprinde: pădurea nu mă recunoaşte! Îmi cer iertare c-am ocolit-o atâta amar de vreme!
Mă aşez pe un dâmb scufundată-n gânduri…de sub o poală de brad îmi zâmbesc bureţii copilăriei!
Stau pe prispă la umbră. Alături este grădiniţa cu flori a mamei, un petic de pământ pe care s-au coborât toate culorile universului.
Flori de toate mărimile si culorile se-nalţă-ntr-un picior, legănându-şi mijlocul subţire în adierea vântului şi etalându-şi cu mândrie corolele.
Tot felul de gâze se bucură de acest spectacol de lumină şi culoare. Mă bucur şi eu şi cad, pentru moment, pradă reveriei generale.
Un bâzâit mă trezeşte la realitate. Caut din ochi locul de unde vine bâzâitul şi descopăr o minune: o floare de o gingăşie rară, ce-abia se-nalţă de două degete de la pământ. E atât de delicată că mi se taie respiraţia! Mai că mi-e ruşine că n-am văzut-o şi că privirea mi-a fost atrasă de suratele ei înalte şi bogat împodobite.
Iar ea, regina lor, a înflorit acolo jos, pe obrazul pământului şi zâmbeşte discret stăpânitorului cerului cu faţa ei imaculată.
De sub umbra ei subţire iese o gâză delicată şi porneşte spre lumină!
Ecoarta's Blog 
