VALENTINE’S DAY sau DRAGOBETE??!!


 

     Şi una şi cealaltă, sunt sărbători închinate dragostei. Una se sărbătoreşte pe 14 februarie, iar cealaltă pe 24 februarie, dar şi în alte zile, ce diferă de la o zonă la alta. Valentine’s day este importată cu mare succes de la alte popoare, dar a prins repede, mai ales la tineri, pentru că are aşa… o savoare, un iz de modernism, pe când Dragobetele românesc este aşa mai…din popor, mai arhaic.

     Dincolo de faptul că amândouă au ca numitor comun dragostea, ele celebrează învierea naturii: primele flori, vieţuitoarele care-şi caută perechea pentru a-şi asigura urmaşii, pentru că primăvara este anotimpul dragostei. Dragobetele nostru se pare că este relativ tânăr, adică aproximativ 200 de ani, deşi unii cercetători îl leagă de strămoşii daci. Ceea ce este interesant, este că nu pe tot teritoriul ţării nostre “se sărbătorea”, ci doar în unele părţi.

     Cu siguranţă, sfârşitul lunii februarie era, în vremurile de demult, altfel: primăvara îşi făcea simţită prezenţa, soseau păsările de departe, apăreau florile. Altfel nu ne putem explica, pe teritoriul ţării nostre, existenţa unei astfel de sărbători la această dată.

     N-am sărbătorit niciodată aceste zile, dar cred cu tărie că este imperios să închinăm fiecare zi iubirii, bunătăţii, toleranţei, omeniei. În felul acesta, va fi “Valentine’s day” sau “Dragobete” în fiecare zi! 

Anunțuri

ÎN AŞTEPTAREA PRIMĂVERII!


 

     Ninge, e frig şi parcă totul a încremenit în această lume rece şi ostilă. Privesc pe geam şi văd fagul plin de frunze uscate rămase din toamna trecută. Ies să-l văd mai de aproape. Privesc şi parcă nu-mi vine să cred că se ţin aşa de bine de crenguţe. Pe o creangă mai ascunsă, văd câţiva muguri destul de mari, ascunşi sub patru frunze lătăreţe.

    Generaţia veche, bătrânii, ocrotesc şi după moarte generaţia nouă ce încă doarme sub învelişul cald al mugurelui. Vor cădea doar când căldura va îndemna frunzele să se iţească spre lumina primăverii!


PRINŢESA CLOPOŢICA


 

     Alaltăseară când m-am întors de la fân de pe şaşcă, am trecut prin faţa şurii, tot cu ochii prin iarbă, poate- poate găsesc ceva interesant. Şi-am găsit!

     Nişte frunze de un verde închis, contrastau puternic cu culoarea otăvii. Mă aşez să văd despre ce-i vorba. Pe o tulpiniţă nu mai mare de-o şchioapă, se înşirau circular frunzele, iar în vârf se vedeau câţiva bobocei. După vreo două zile, tulpina s-a umplut de clopoţei.

     Stau lângă ea şi-o admir. Mă încearcă un sentiment de compasiune: e străină! Locul ei de baştină e departe, pe coastă.

    O sămânţă a ajuns aici astă iarnă, odată cu fânul şi-a căzut lânga şură.

    …urmarea?! Tocmai v-am spus-o!