CICORILE




      Dacă ai răbdare, când ieşi la plimbare, poţi descoperi prin iarbă adevărate minunăţii. Fie că este primăvară, fie că este vară, iarba are farmecul ei, dar chiar şi toamna poţi avea surprize cu ea şi asta v-o spune cineva care are obiceiul de-a răscoli printre fire în căutarea ”scenelor de lucru”.

      O dimineaţă de duminică fierbinte încă de la primele ore. Hotărâm să ieşim înainte ca termometrele să o ia razna. Iarba păstrează umiditatea nopţii, iar evaporarea ei este doar o chestie de secunde. Floarea-soarelui este încă somnoroasă şi se uită doar cu un ochi la soare. Pe tulpini subţiri, stau înşiraţi ochi de cer somnoroşi, dar adierea lină a vântului îi ajută să se trezească şi să zâmbească unei noi zile cu toată faţa lor albastră.

      Sunt cicorile, stropi de cer căzuţi pe pământ să ne bucure existenţa matinală!

Anunțuri

ROCHIŢA-RÂNDUNICII


 

     Oriunde te uiţi prin iarbă,  este imposibil să nu vezi volbura sau rochiţa-rândunicii înfăşurată strâns pe tulpinile altor surate.

     De multe ori prind în mrejele lor mai multe fire, mai ales dacă acestea sunt subţiri. Sunt oportuniste fără pereche, pentru că altfel n-ar putea trăi. Au tulpina atât de lipsită de vlagă, încât au nevoie de ajutor. Însă florile lor delicate îţi bucură privirea şi eşti tentat să le treci cu vederea răutatea de-a sufoca planta gazdă. Am văzut înfăşurate pe-o tulpină mai multe, toate pline de flori albe, iar în vârf este floarea gazdei. Spectacolul este total: de jos până sus potirele albe ale volburei, iar în vârf flori de altă culoare. Cu toate că au tulpini plăpânde, iarna le vezi pe garduri uscate, rezistând mulţi ani dacă nu le rupe nimenea.

     Zâmbesc şi mă gândesc că aşa e şi în lumea oamenilor: câţi dintre noi nu “înfloresc” pe spinarea altora!?

 

CRINII


 

     Pe la mijlocul lunii iunie înfloresc şi crinii imperiali, adică cei ce au culoarea portocalie. E drept că nu sunt aşa de spectaculoşi ca cei albi, dar mie îmi plac. Îmi plac pentru că rezistă tuturor vicisitudinilor lumii şi vremurilor.

     Au fost rupţi, tăiaţi, smulşi, călcaţi în picioare, dar ei încă rezistă. Nu le-a mai săpat pământul nimeni de câţiva ani, dar ei încă rezistă. Pământul în care sunt sortiţi să se hrănească este plin de pietre, sârme, ciment, rămase de la construirea blocurilor. Nu le-a pus nimeni o mână de pământ bun. Apă!? Dacă plouă au şi apă, dacă nu, rabdă de sete cu stoicism. Toată lumea sau aproape toată lumea care trece pe lângă ei le rupe florile, apoi după cinci paşi le aruncă pe jos.

     Aşa ne-am învăţat: degetele noastre se transformă într-o greblă şi tot ce ajunge între ele rupem, apoi aruncăm cât colo, fără să privim măcar ce-avem în palmă. O privire ar fi de-ajuns să descoperim o minunăţie de floare! Şi poate atunci le-am da şansa de-a trăi până la capăt!