CRINII

 

     Pe la mijlocul lunii iunie înfloresc şi crinii imperiali, adică cei ce au culoarea portocalie. E drept că nu sunt aşa de spectaculoşi ca cei albi, dar mie îmi plac. Îmi plac pentru că rezistă tuturor vicisitudinilor lumii şi vremurilor.

     Au fost rupţi, tăiaţi, smulşi, călcaţi în picioare, dar ei încă rezistă. Nu le-a mai săpat pământul nimeni de câţiva ani, dar ei încă rezistă. Pământul în care sunt sortiţi să se hrănească este plin de pietre, sârme, ciment, rămase de la construirea blocurilor. Nu le-a pus nimeni o mână de pământ bun. Apă!? Dacă plouă au şi apă, dacă nu, rabdă de sete cu stoicism. Toată lumea sau aproape toată lumea care trece pe lângă ei le rupe florile, apoi după cinci paşi le aruncă pe jos.

     Aşa ne-am învăţat: degetele noastre se transformă într-o greblă şi tot ce ajunge între ele rupem, apoi aruncăm cât colo, fără să privim măcar ce-avem în palmă. O privire ar fi de-ajuns să descoperim o minunăţie de floare! Şi poate atunci le-am da şansa de-a trăi până la capăt!