Noaptea se apropie. Luna se zgâieşte de după un nor şi-mi zâmbeşte strâmb ca şi cum ar vrea să râdă de mine.
Mă plimb agale pe alei şi încerc să desluşesc contururile din jurul meu. Siluete negre se înşiră între cer şi pământ. Crengile se mişcă alene, purtate de un vânt călduţ. Seamănă cu nişte linii desenate cu o tuşă precisă. Copacii par singuratici, dar şoaptele frunzelor sunt vorbe pe care şi le trimit unii altora ca într-o nesfârşită poveste de seară.
Pe pământ, cu capetele aplecate, dorm florile. Se sprijină unele pe altele şi visează dimineaţa cu soarele cald şi poate o ploaie răcoritoare!
Ecoarta's Blog 