ARTA, LA HOTARUL DINTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE


                                     

                                                                        -partea a II-a-

          S-au rupt zăgazurile cerului după luni întregi de aşteptare. Vremea s-a răcit foarte tare, aşa, dintr-odată, şi parcă nu-ţi vine să crezi că acum câteva zile era…prea cald!

         Pătura groasă de nori a coborât până aproape de lume, iar firele subţiri de apă leagă cerul de pământ, într-o adevărată binecuvântare. Mă bucur că plouă. Sunt puţin tristă că n-o să pot ieşi pentru o scurtă incursiune prin natură.

        Vântul şi ploaia au spulberat până departe frunzele îngălbenite de trecerea timpului, iar cele care încă mai atârnă pe ramuri, au clipele numărate. Prima suflare mai puternică a vântului va umple pajiştile de frunziş uscat, iar ramurile se vor goli triste, spulberând speranţa că vom mai avea parte de puţină căldură în zilele următoare. Spre amiază, ploaia se opreşte. Sfâşiată de o rază de soare, pătura de nori se zdrenţuie uşor, albăstrind cenuşiul cerului.

       Ieşim repede şi-o luăm spre câmp. Căutăm un loc potrivit pentru a construi ceva. Străbatem digul şi nu găsim mai nimic. Ne întoarcem dezamăgiţi şi o luăm spre casă. Luminat de un fir de soare, străluceşte un bănuţ gălbui: este o floricică amărâtă şi care, cu ultimele puteri, şi-a desăvârşit menirea pe pământ!

      Lângă ea vom construi din „ce-am găsit”, o natură moartă, în care ea va juca rolul principal…

Anunțuri

ARTA, LA HOTARUL DINTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE


 

-partea I-

          Toamna şi-a intrat, calendaristic,  în drepturi, însă vara nu se dă dusă cu una cu două. Afară este cald ca astă-vară şi doar serile şi dimineţile ne amintesc că este toamnă.

          Pe-o astfel de căldură ieşim la o plimbare, dar nu numai, pentru că vrem să construim cu ce găsim pe jos compoziţii, adică „ecoarta vegetală­”. O parte din materiale le-am adunat deja, aşa că acum doar completăm cu ultimele noutăţi: nişte frunze aurii de plop şi tei, papuri, câteva mere pădureţe şi doi-trei scaieţi.

          E linişte. Valuri de căldură se rostogolesc peste pământul pârjolit de secetă. Nu se aude decât ciripitul sticleţilor şi foşnetul uscat al frunzelor de papură şi trestii. Lanurile de porumb leagănă încet frunze uscate şi sfâşiate de vânturi, iar tulpinile scurte, îngălbenite stau unele în altele, ruşinate că n-au rodit. Pe ici-colo zărim câte un muc de ştiulete, cu boabe mărunte, albicioase. Unii oameni şi-au strâns deja recolta şi, lucru mai rar, au adunat tulpinile, le-au încărcat în care şi le-au dus acasă, hrană pentru animale. În alţi ani, le ardeau direct pe câmp. Se vede cu ochiul liber sărăcia ogoarelor din acest an.

         Coborâm digul spre păpuriş. Nu este pic de apă. Acolo unde păpurişul a fost ars, se văd crăpături adânci. În vârful papurilor se văd cilindrii maronii, moi şi pufoşi gata de a-şi alunga în lume mulţimea de seminţe minuscule.

         Culegem câteva şi ne jucăm de-a arta direct pe pământ. Pentru câteva zeci de minute am redevenit copii!