ARTA, LA HOTARUL DINTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE

 

-partea I-

          Toamna şi-a intrat, calendaristic,  în drepturi, însă vara nu se dă dusă cu una cu două. Afară este cald ca astă-vară şi doar serile şi dimineţile ne amintesc că este toamnă.

          Pe-o astfel de căldură ieşim la o plimbare, dar nu numai, pentru că vrem să construim cu ce găsim pe jos compoziţii, adică „ecoarta vegetală­”. O parte din materiale le-am adunat deja, aşa că acum doar completăm cu ultimele noutăţi: nişte frunze aurii de plop şi tei, papuri, câteva mere pădureţe şi doi-trei scaieţi.

          E linişte. Valuri de căldură se rostogolesc peste pământul pârjolit de secetă. Nu se aude decât ciripitul sticleţilor şi foşnetul uscat al frunzelor de papură şi trestii. Lanurile de porumb leagănă încet frunze uscate şi sfâşiate de vânturi, iar tulpinile scurte, îngălbenite stau unele în altele, ruşinate că n-au rodit. Pe ici-colo zărim câte un muc de ştiulete, cu boabe mărunte, albicioase. Unii oameni şi-au strâns deja recolta şi, lucru mai rar, au adunat tulpinile, le-au încărcat în care şi le-au dus acasă, hrană pentru animale. În alţi ani, le ardeau direct pe câmp. Se vede cu ochiul liber sărăcia ogoarelor din acest an.

         Coborâm digul spre păpuriş. Nu este pic de apă. Acolo unde păpurişul a fost ars, se văd crăpături adânci. În vârful papurilor se văd cilindrii maronii, moi şi pufoşi gata de a-şi alunga în lume mulţimea de seminţe minuscule.

         Culegem câteva şi ne jucăm de-a arta direct pe pământ. Pentru câteva zeci de minute am redevenit copii!