ARTA, LA HOTARUL DINTRE VIAŢĂ ŞI MOARTE

                                     

                                                                        -partea a II-a-

          S-au rupt zăgazurile cerului după luni întregi de aşteptare. Vremea s-a răcit foarte tare, aşa, dintr-odată, şi parcă nu-ţi vine să crezi că acum câteva zile era…prea cald!

         Pătura groasă de nori a coborât până aproape de lume, iar firele subţiri de apă leagă cerul de pământ, într-o adevărată binecuvântare. Mă bucur că plouă. Sunt puţin tristă că n-o să pot ieşi pentru o scurtă incursiune prin natură.

        Vântul şi ploaia au spulberat până departe frunzele îngălbenite de trecerea timpului, iar cele care încă mai atârnă pe ramuri, au clipele numărate. Prima suflare mai puternică a vântului va umple pajiştile de frunziş uscat, iar ramurile se vor goli triste, spulberând speranţa că vom mai avea parte de puţină căldură în zilele următoare. Spre amiază, ploaia se opreşte. Sfâşiată de o rază de soare, pătura de nori se zdrenţuie uşor, albăstrind cenuşiul cerului.

       Ieşim repede şi-o luăm spre câmp. Căutăm un loc potrivit pentru a construi ceva. Străbatem digul şi nu găsim mai nimic. Ne întoarcem dezamăgiţi şi o luăm spre casă. Luminat de un fir de soare, străluceşte un bănuţ gălbui: este o floricică amărâtă şi care, cu ultimele puteri, şi-a desăvârşit menirea pe pământ!

      Lângă ea vom construi din „ce-am găsit”, o natură moartă, în care ea va juca rolul principal…