POVEŞTI LA GURA SOBEI


 

Căutam zilele trecute o carte în bibliotecă şi, spre surprinderea mea, am dat peste străbunica cărţilor mele, o adevărată comoară dragă sufletului meu.

Printre primele lucruri pe care le-am văzut în lumea asta, după chipurile părinţilor, au fost cărţile. Chiar dacă m-am născut la poalele Călimanilor, într-un sat izolat şi “cam demult”, puţini mă cred că în casa bunicilor mei exista o policioară plină cu cărţi. O parte din aceste cărţi nu mai există: s-au risipit în nepăsarea timpului, iar altele m-au însoţit în încurcatele şi încercatele mele drumuri prin lume, devenind temelia unei biblioteci de care am fost foarte mândră până nu demult.

Atât de dragi mi-au fost cărţile, încât n-am avut mai mare bucurie pe lume decât cumpărarea unei cărţi, chiar dacă asta însemna “ultimul bănuţ”. S-au strâns de-a lungul vremii câteva mii de cărţi, unele chiar în dublu exemplar, să fie temelie pentru alte biblioteci că, m-am gândit eu, o casă fără cărţi e o casă fără viaţă!

Sigur, n-am adunat cărţi aşa, să fiu în rândul lumii, ci am şi citit câte ceva în viaţa mea, foarte puţin- e adevărat, în comparaţie cu cât mi-am dorit.

Seri de iarnă lungi. Mere coapte pe sobă. Miros de lemn cu răşină ars. Pat cu strujac plin de paie. Mama torcea lână sau cânepă. Tata, deşi obosit pentru că lucra în pădure, citea cu voce tare la lumina palidă a lămpii cu gaz.

Cuibărită în pătuţul meu, adormeam cu eroii lui Sadoveanu, Rebreanu sau Slavici. Nu, tata nu mi-a citit poveşti, dar ştiam romanele lui Sadoveanu înainte de a şti să citesc.

Iar când am învăţat să citesc, biblioteca din comună mi-a astâmpărat o vreme setea de citit, apoi am început să cumpăr cărţi. Şi-am tot cumpărat!

Azi nu mai cumpăr cărţi! O spaimă uriaşă mă cuprinde: ce-o să se întâmple cu cărţile mele?! Eu voi pleca, ele vor rămâne!

Cartea pe care o vedeţi are peste 100 de ani. Ea şi celelalte surate ale ei, aproape la fel de vechi, m-au găsit pe mine. Pe ele cine le va găsi?



    

Anunțuri

13 răspunsuri la „POVEŞTI LA GURA SOBEI

  1. Am certitudinea că vei şti, la momentul potrivit, ce să faci cu ele. Cuiva căruia îi pasă atât de mult de un anumit lucru are întotdeauna grijă să se asigure că acel lucru va ajunge pe mâini bune. 😉

      • A „respirat” dintre rândurile textului că biblioteca ta nu poate face obiectul unei moşteniri în familie. Dar, cu un minim efort poţi identifica familii în care există copii cu dragoste de carte şi în care nivelul veniturilor părinţilor nu permit satisfacerea acestei frumoase pasiuni. Eu am câştigat pe un alt blog un premiu de 200 ron în urma unui concurs organizat de o editură (http://garapentrudoi.wordpress.com/2013/04/15/de-ce-citesc/). Banii trebuiau ulterior „convertiţi” în cărţi şi am ales să îi „transform” în cărţi pentru copii pe care le-am donat unei centru de copii instituţionalizaţi (http://garapentrudoi.wordpress.com/2013/05/24/postare-fara-titlu/). Mulţi sau arătaţi sceptici faţă de gestul meu spunând că ei nu cred că acei copii se vor bucura de cărţile oferite. Mi-a părut rău că nu au fost cu mine când am dus cărţile. Bucuria din ochii copiilor i-ar fi vindecat pe veci de scepticism, cel puţin în ceea ce priveşte un astfel de demers.

      • Mulţumesc de sugestie! O s-o rog pe doamna bibliotecară să-mi indice copiii care intră cel mai des în sala de lectură a şcolii şi, pe viitor, o să iau măsuri. Eu totuşi sper ca nepoţii mei chiar dacă se vor naşte departe de ţară să-şi dorească să cunoască limba părinţilor. Oare le pot duce la ei??!! Numai gândul că nepoţii nu le vor atinge, mă omoară! Ştii cât le iubesc???!! Cărţile pentru copii, frumos ilustrate, cu poveşti, sunt în dublu exemplar! Am cărţi vechi, foarte vechi, dar şi mai noi de mare calitate, spun eu! Îţi mulţumesc că ai înţeles durerea mea!

  2. Foarte frumoase amintiri despre carti! Prietenii cei mai buni, de care nu trebuie sa ne despartim niciodata. Frumoase mai erau noptile de iarna ale copilariei, cand citeam atatea carti frumoase, care imi bucurau sufletul.
    Intr-adevar, bucuria de a cumpara o carte, te facea sa renunti cu placere la ultimul banut.
    Impresionanta si vechea carte – o adevarata „comoara” de suflet.
    O duminica frumoasa! 🙂

  3. nici eu nu am avut parte de basme de la parinti… iar cartea a fost mereu socotita la inalta cinste…
    inca imi place sa citesc pe carte… sa stau pe fototliu si mai bine zis, sa recitesc din cartile care mi-ai placut in mod deosebit…
    cea mai veche carte din bibiloteca mea… este o bibile (in limab engleza) pentru copii, din 1887… pe care am recuperat-o cu ceva ani in urma… de pe strada… ea fiind atunci destinata gunoiului…

  4. Sunt fericit să întâlnesc pe această cale prieteni și colecționari de carte. Sunt si eu un admirator al limbii noastre, iar când văd o carte veche parcă mă întorc în acea vreme. Poate fi consultată acestă lucrare în caz că nu o găsesc?

    • Cu siguranţă! Mai mult ca sigur că n-o s-o găsiţi uşor: poate într-o bibliotecă din Sibiu, pentru că Oct. C. Tăslăuanu a fost şi redactorul revistei „Luceafărul”!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s