Colindăm, colindăm,
printre frunzele uscate,
aşteptând să vină iarna
să le-acopere pe toate.
Colindăm prin amintiri,
căutând un colţ de rai
să ne-astâmpere durerea
adunată-n ani şi ani.
Astăzi eşti pribeag prin lume
şi-ai îmbătrânit
căutând un colţ de rai…
Şi-am găsit un colţ de rai,
undeva, lâng-o pădure,
dar atunci copil eram…
Şi miroase-a lemn de brad,
ars în soba veche,
mere coapte rod în vis,
căutând un colţ de rai…
Dudul, mărul şi cu părul
au ştiut destul de bine
că e toamnă.
Mult mai copţi
în ale vieţii
anotimpuri trecătoare
şi-au trimis spre mama ţărnă
frunze netrebuitoare.
Însă jos, în iarba crudă,
apărut-abia spre toamnă,
tinerel, necopt la minte,
a-nflorit iar toporaşul.
Ce-o fi fost în capul lui!?
Nepăsători, cei trei privesc
de sus, pe toţi, şi râd
de ignoranţa celor mici
din iarbă.
Brume albe se aştern
peste mari şi peste mici…
Doar micuţul tremură,
dar rezistă cu speranţa
că mâine
soarele-l va încălzi…
Azi, în zori, un soare trist
a topit pulberea albă…
Trupul firav i s-a frânt
când a înţeles că
primăvara e departe
şi iarna e aici!
Ţipăt rece şi strident
sparge-n cioburi
dimineaţ-abia trezită
într-un praf
de brumă albă.
În înalt,
tăciuni cu aripi
desenează între zări
puncte, linii,
pete negre, mişcătoare!
Jos şi sus
e nonculoare!
Sub geamul meu
e primăvară!
O primăvară inutilă
ce n-are loc
de-atâtea toamne
ce vin şi pleacă
fără rost,
amestecate
cu de toate:
cu brume, ploi,
călduri şi fulgi.
Şi printre toate,
doar toporaşii
înfloresc!
Sub geamul meu
e primăvară,
dar una tristă,
fără sens!
În genunchi
am căzut de-atâtea ori
şi m-am ridicat
de două ori mai mult!
În genunchi
m-a pus viaţa
de atâtea ori
şi m-am ridicat
mai sus de două ori!
Compoziţie din colecţia personală.
Ecoarta's Blog 