PORTRET ÎN ALB ŞI NEGRU


 

          S-a rupt frigul. Acum ninge în fuioare albe şi moi de nea curată. Este o iarnă ciudată: frig năprasnic şi zăpadă puţină.

         Stau afară în răcoarea zilei şi privesc. Peste drum de casă noastră e casa bunicilor dinspre tată. Acolo am deschis ochii spre lumea asta, cu bunele şi relele ei. Lângă mine e un tranşeu rămas din cel de-al doilea război mondial. Grădina noastră este străbătută şi acum, de la un capăt la altul, de tranşee. Tata a mai pus pământ şi-a umplut din ele, mai ales unde-i casa şi căsuţa, dar în rest au rămas aşa cum au fost.

        Şi gândul îmi zboară la bunicul. Ce-mi aduc aminte de el?! Că avea ochii albaştri şi pătrunzători, ochi pe care i-au moştenit şi copiii mei; ochi ce răspândeau căldură şi bunătate. Multă bunătate! Nu îmi aduc aminte să mă fi ţinut pe genunchi. Şi nici poveşti cu feţi frumoşi şi zâne nu mi-a spus, dar de povestit mi-a povestit: poveşti adevărate despre războaie, păduchi, foame, frig, durere…şi cotul Donului.  Nu-mi aduc aminte foarte multe din ce-mi povestea, doar că un frig turbat omora zilnic soldaţii prost îmbrăcaţi şi flămânzi. Atât de flămânzi încât împuşcau ciori şi le mâncau. Ba, la un moment dat, au ajuns să-şi fiarbă curelele din dotare pe care le rodeau pentru a-şi potoli foamea.

         Îmi povestea ore-n şir, dar eu eram prea mică să înţeleg dimensiunea dramei trăite. Ceea ce n-am uitat şi care a rămas în subconştientul meu, a fost durerea unui om care a lăsat plugul şi a pus mâna pe puşcă să-şi apere ţara; durerea unui om care a îndurat frigul şi foamea departe de căsuţa lui ca să-şi apere ţara! Amărăciunea unui om care a scăpat din iadul războiului şi s-a întors acasă, dar căruia nimeni nu i-a mulţumit, nimeni nu i-a dat nimic! Nimic pentru două războaie!

          Azi aş vrea să-l ascult şi să-l înţeleg… ridic ochii spre cer! De sus, doi ochi albaştri se bucură că nu i-am uitat!

 DSC00983 copy

 

 

 

 

 

 

Fotografie din colecţia personală.

Anunțuri

10 răspunsuri la „PORTRET ÎN ALB ŞI NEGRU

  1. Dureroase amintiri! Veşnica lor pomenire. Am citit despre cotul Donului, unde câteva mii de ostaşi români au fost sortiţi pieirii şi unde nu este nici o cruce în memoria acestor eroi. Unica cruce, făcută din două beţe, la repezeală şi legată cu tricolorul R.Moldova, neavând-l pe cel românesc, a instalat-o patriotul basarabean Vasile Şoimaru, care a scris şi o carte despre acest eveniment -” Cotul Donului 42″

    • Din păcate, istorie noastră este o mare minciună. Adevărul este dincolo de noi şi ar trebuie să-l căutăm cât mai repede! Copiii noştri au nevoie de ADEVĂRUL strămoşilor lor, altfel vor fi orfani! Bunicul meu a murit la vârsta de 89 de ani, dar în ultimii ani de viaţă nu mai era suficient de coerent, exact atunci când eu am început să pricep câte ceva. Sunt multe de spus, dar…

  2. traim aceiasi amintire…
    bunicul a fost sergent in armata… a ajuns la cotul Cotul donului… imi amintesc… povestea din Rusia, despre soldatii cu paduchi… pe care i-a intrebat de ce nu ii da la o parte, de ce nu ii scutura… a primit raspunsul ca… daca ii alunga vin altii mai flamanzi… asa ca ii lasa in pace pe acestia deja satui…
    teribila drama…

    • Drama este că nu prea ştim ce-a fost acolo! Când îmi povestea, eram destul de mititică, iar altora nu le-a povestit, aşa că… atunci când am început să pricep, n-am mai avut pe cine! Pe mine m-a marcat durerea lui adâncă, pe care nu pot s-o uit!

  3. Si bunicul meu avea ochii albastri si vorba blanda si la fel mi-l amintesc cum povestea din razboi lucruri si intamplari infricosatoare, greu de inteles pentru niste copii ca noi. Si sunt atatea amintiri ce-mi vin tot mai des in minte, despre bunicii mei dragi – oameni minunati care mi-au marcat copilaria.
    Vesnica sa le fie amintirea la toti bunicii!
    Felicitari pentru frumosul si emotionantul articol!

    • Scrie! Scrie tot ce ştii, ce-ţi aminteşti pentru că niciodată acele lucruri nu vor mai exista! Generaţiile de azi nu au de unde ştii dacă noi tăcem! Eu încă am o bunică ce se apropie de 100 de ani, fără 5 luni, şi când le povesteşte copiilor mei din viaţa ei, rămân cruciţi! Şi eu scriu, atât cât timpul îmi permite, pentru că sunt conştientă că prin ceea ce au trecut bunicii, părinţii noştri, dar şi noi, începe să devină „science and fiction”!

  4. Mă alătur sufleteşte antecomentatorilor mei şi spun o dată cu ei: veşnică pomenire eroilor căzuţi în războaiele pentru apărarea ţării!
    Şi eu ştiu o mulţime de poveşti de la bunici, dar şi de la tatăl meu şi de la unchii mei. Am notat tot cu gândul că îmi voi face timp să le adun într- o carte. Am multe poveşti cutremurătoare, inclusiv povestea mătuşii mele (basarabeancă) deportată în Siberia alături de mama ei şi alţi patru fraţi în timp ce alţi trei erau în şcoli în România. Unul din ceio trei rămaşi, pe atunci doar elev la şcoala militară este general Baştan Grigore http://www.fundatiagrigorebastan.com/
    Povestirea ta plină de iubire pentru bunicul plecat spre cerurii este emoţionantă şi îndeamnă la meditaţie. Un gând plin de recunoştinţă pentru moştenirea pe care ne-au lăsat-o, celor care, fizic nu mai sunt printre noi, dar vii mereu în sufletele noastre.

    • Scrie cât de puţin, dar scrie! Sunt lucruri cu care generaţiile de azi nu se vor întâlni niciodată, dar ar trebuie să le ştie, spre binele lor, altfel ne vom pierde identitatea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s