CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


    2.Despre balmoş şi alte mărunţişuri

     La o stână de oi se dormea puţin şi se lucra mult. În medie erau 2-3 sute de oi, împărţite în trei categorii: oile cu lapte sau mânzările, oile sterpe şi berbecii şi mieii. Fiecare era cu alt păzitor şi regim de păscut. Cel care mergea cu sterpele sau cu mieii pleca dimineaţa şi mai venea seara. Seara se închideau în ocoale diferite şi dimineaţa plecau în direcţii diferite. Oile cu lapte se duceau pe cele mai bune păşuni şi se mulgeau de trei ori pe zi, prima dată pe la patru dimineaţa, apoi în jurul amiezii şi seara  cam după ora 20. Oile erau mulse de mai mulţi ciobani, apoi mâncau şi fiecare îşi vedea de treaba lui: unii plecau cu oile, alţii făceau caşul, cărau lemne, apă, spălau vasele, făceau mâncare. Mâncarea era simplă: mămăligă cu lapte, brânză sau urdă, cu câteva variante. Doar când veneau oamenii din sat după brânză se mai varia meniul, dar nu foarte mult. Femeile aduceau plăcinte umplute tot cu brânză sau urdă. Uneori se mai tăia câte un miel, dar rar. Ciobanii îi aşteptau cu balmoş, o mâncare simplă, despre care se tot vorbeşte, fiecare precizând că reţeta lui este cea mai cea. Însă reţetele de balmoş diferă de la o regiune la alta, aşa că eu o să descriu prepararea lui aşa cum îl făcea tatăl meu. Se punea jântuit, un subprodus rezultat în momentul frământării caşului dulce, într-un ceaun mare, pe foc. Tot din jântuit se mai făcea uneori unt. Untul de oaie era alb şi cu un cu totul alt gust decât cel de vacă cu care suntem obişnuiţi. Acest unt se folosea pentru prepararea mâncarurilor. Când jântuitul fierbea, se adăuga făina de porumb, apoi caşul dulce, urda, brânza fermentată, sarea şi se amesteca până se desprindea de ceaun. Consistenţa fiind cea a unei mămăligi obişnuite. Se mânca aşa simplu sau cu lapte acru, jântiţă.

     Treaba mea la stână era mai mult simbolică: unde mergea tata, mergeam şi eu. Îmi plăcea să aduc apă de băut dintr-un izvoraş aflat aproape de stână, pentru că apă de spălat şi pentru mâncare o aduceau ciobanii dintr-un pârâu aflat mai departe. Tot pentru spălat se folosea şi zerul ce prisosea după ce se hrăneau câinii şi porcii.

      Potecuţa până la izvor avea două puncte de interes: un şarpe mare şi negru şi un cuib de păsărele. Şarpele mă sâsâia de sub o rădăcină: dacă nu-l vedeam, ridicam rădăcina cu o creangă lungă, să mă asigur că-i acolo, dar mie mi-era frică de el. Cred că-l căutam să mă asigur că nu umblă pe aceeaşi cărare cu mine. Umpleam găleata cu o cănuţă, pentru că izvorul era foarte mic, adică o gropiţă în pământ în care curgea un fir de apă. La câţiva metri de cărare, lângă o cioată, printre nişte crengi, era un cuib cu câteva ouă. Nu mă apropiam prea mult să nu sperii biata păsărică, care oricum intra în panică când mă vedea. După ce-au ieşit puii, mă uitam cum părinţii cărau hrana celor mici.

     Când era posibil, pierdeam multă vreme admirând aceste minunate făpturi.

  IMG_8201 copy

 

 

 

 

 

 

IMG_8197 copy

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


  1. O VARĂ CUM N-A MAI FOST ALTA…

      Vara aceea mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Terminasem clasa a V-a cu rezultate foarte bune şi urma o vară ca toate celelalte, adică urcat şi coborât dealuri la făcut de fân, iar în sărbători la cules de poame şi bureţi, ceea ce azi s-ar traduce prin culesul fructelor şi ciupercilor de pădure.

     De joacă nici nu putea fi vorba. În acele vremuri, copiii rar aveau timp de joacă, poate în câte-o duminică, câteva ore, însă în restul timpului trudeau alături de părinţi la tot felul de treburi.

     În vara aceea, tăticuţul meu a făcut stână pe Călimani, iar eu urma să lucrez şi mai mult decât până atunci, aşa că am luat  cea mai „înţeleaptă” hotărâre: s-o şterg de-acasă urgent! Fără să suflu o vorbă despre ceea ce aveam de gând să fac, am luat-o spre munte,doar că, văzut din sat, muntele părea aproape, drumul până acolo însă era lung. Din fericire pentru mine, întotdeauna am găsit soluţii pentru situaţiile dificile în care m-am aflat. Acuma, şi jur, nu toate au fost dintre cele mai inspirate! Ce-am făcut?! Căldură mare, iar mie nu-mi prea place căldura! Drum lung, iar mie nu-mi prea place să merg mult pe jos! Undeva, la marginea satului, lângă drum, era priponit un cal, aşa că l-am dezlegat şi fără şa, fără pătură şi bici, am pornit-o. Stâna era cam la 16 km de sat, într-o margine a unei poieni mari, păzită de câţiva dulăi zdraveni şi, ştiind acest lucru, am dat drumul calului, care s-a întors acasă, şi m-am urcat într-un brad, de unde m-a recuperat tata, absolut stupefiat unde-şi găsise fata!

     A fost cea mai frumoasă vară din viaţa mea. Oricâte veri frumoase au mai fost, şi-au fost, ca aceea nici una şi nici nu vor mai fi. Eram atât de aproape de cer, un cer cu stele cum n-am mai văzut niciodată de atunci, iar prin iarbă străluceau zeci de licurici. Ce căuta un copil în miez de noapte afară, pe munte!? Era rânduiala stânilor din acea vreme să scoţi oile la păscut „în porneală”, tocmai în crucea nopţii.

     Sigur, mama n-a fost cea mai fericită fiinţă din lume când s-a trezit cu toată gospodăria pe cap, cu iarba necosită şi fata hălăduind ca un băieţoi pe munţi, după oi. A încercat să mă aducă acasă, dar nici măcar tata nu s-a aliat cu ea. Aşa că mergeam acasă doar când mergea tata şi ne întorceam la stână tot împreună.

     Minunate amintiri îmi năvălesc în minte, unele triste, altele amuzante, dar toate îmi produc o tristeţe dulce-amară, pentru că amintirile au rămas, estompate de timp, iar locurile doar cu numele..

     Nu, n-am mai fost niciodată de atunci acolo şi nici n-o să mai merg şi nu pentru că n-aş putea, ci pentru că nu vreau. La ce mi-ar folosi, la vârsta mea, să merg acolo, mai ales că pădurile au fost rărite, au trecut tractoare şi remorci, făcând drumuri adânci ca nişte răni ce nu se vindecă prea curând. Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre pădurea, poiana şi munţii din copilăria mea.

 IMG_8180

 

 

 

 

 

 

Apus pe Călimani

SEMINŢE


 

Coapte-s ierburile toate,

flori doar ici şi colo sunt.

Vântul zornăie seminţe

şi le-mprăştie-n văzduh.

Mici sau mari,

ascuţite sau rotunde,

cu aripi

sau picioruş,

toate au un singur gând:

să porneasc-o nouă viaţă

mai frumoasă pe pământ!

 DSCN4783 copy

 

 

 

 

 

 

Compoziţie din colecţia personală.