2.Despre balmoş şi alte mărunţişuri
La o stână de oi se dormea puţin şi se lucra mult. În medie erau 2-3 sute de oi, împărţite în trei categorii: oile cu lapte sau mânzările, oile sterpe şi berbecii şi mieii. Fiecare era cu alt păzitor şi regim de păscut. Cel care mergea cu sterpele sau cu mieii pleca dimineaţa şi mai venea seara. Seara se închideau în ocoale diferite şi dimineaţa plecau în direcţii diferite. Oile cu lapte se duceau pe cele mai bune păşuni şi se mulgeau de trei ori pe zi, prima dată pe la patru dimineaţa, apoi în jurul amiezii şi seara cam după ora 20. Oile erau mulse de mai mulţi ciobani, apoi mâncau şi fiecare îşi vedea de treaba lui: unii plecau cu oile, alţii făceau caşul, cărau lemne, apă, spălau vasele, făceau mâncare. Mâncarea era simplă: mămăligă cu lapte, brânză sau urdă, cu câteva variante. Doar când veneau oamenii din sat după brânză se mai varia meniul, dar nu foarte mult. Femeile aduceau plăcinte umplute tot cu brânză sau urdă. Uneori se mai tăia câte un miel, dar rar. Ciobanii îi aşteptau cu balmoş, o mâncare simplă, despre care se tot vorbeşte, fiecare precizând că reţeta lui este cea mai cea. Însă reţetele de balmoş diferă de la o regiune la alta, aşa că eu o să descriu prepararea lui aşa cum îl făcea tatăl meu. Se punea jântuit, un subprodus rezultat în momentul frământării caşului dulce, într-un ceaun mare, pe foc. Tot din jântuit se mai făcea uneori unt. Untul de oaie era alb şi cu un cu totul alt gust decât cel de vacă cu care suntem obişnuiţi. Acest unt se folosea pentru prepararea mâncarurilor. Când jântuitul fierbea, se adăuga făina de porumb, apoi caşul dulce, urda, brânza fermentată, sarea şi se amesteca până se desprindea de ceaun. Consistenţa fiind cea a unei mămăligi obişnuite. Se mânca aşa simplu sau cu lapte acru, jântiţă.
Treaba mea la stână era mai mult simbolică: unde mergea tata, mergeam şi eu. Îmi plăcea să aduc apă de băut dintr-un izvoraş aflat aproape de stână, pentru că apă de spălat şi pentru mâncare o aduceau ciobanii dintr-un pârâu aflat mai departe. Tot pentru spălat se folosea şi zerul ce prisosea după ce se hrăneau câinii şi porcii.
Potecuţa până la izvor avea două puncte de interes: un şarpe mare şi negru şi un cuib de păsărele. Şarpele mă sâsâia de sub o rădăcină: dacă nu-l vedeam, ridicam rădăcina cu o creangă lungă, să mă asigur că-i acolo, dar mie mi-era frică de el. Cred că-l căutam să mă asigur că nu umblă pe aceeaşi cărare cu mine. Umpleam găleata cu o cănuţă, pentru că izvorul era foarte mic, adică o gropiţă în pământ în care curgea un fir de apă. La câţiva metri de cărare, lângă o cioată, printre nişte crengi, era un cuib cu câteva ouă. Nu mă apropiam prea mult să nu sperii biata păsărică, care oricum intra în panică când mă vedea. După ce-au ieşit puii, mă uitam cum părinţii cărau hrana celor mici.
Când era posibil, pierdeam multă vreme admirând aceste minunate făpturi.
Ecoarta's Blog 