CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


4. Copilărie şi copilării

     Copilăria mea şi-a unei mari părţi a generaţiei mele, mai ales cea născută la sat, era aproape identică. De când puteai să mergi în picioare, plecai la munca câmpului cu toată familia, iar când puteai folosi o unealtă, trebuia să faci treabă. Viaţa era foarte simplă, din toate punctele de vedere.

      Aveam puţine haine şi încălţări sau jucării, dar şi mâncarea era simplă, însă era bună şi curată, dovadă fiind faptul că oamenii trăiau până la vârste înaintate. Haine!? O, Doamne! Pantaloni şi cel mult două fustiţe făcute cu mâna de mama dintr-un material ieftin, o pânză înflorată. Pantalonii erau veşnic cârpiţi în genunchi şi fund că-i rupeam săniindu-mă, vara, pe negară. Negara este o iarbă foarte moale şi lucioasă, dar care odată uscată, devenea foarte tare şi n-o mâncau animalele. Ba, mai mult, intra în pielea animalelor, provocându-le răni. De încălţat ne încălţam cu sandale de gumă, cizme de cauciuc sau şoşoni. Faptul că aveam puţine haine şi încălţări de cauciuc, nu conta. Toţi eram îmbrăcaţi cam în acest fel. Haine scumpe nu avea nimeni, că nu aveai de unde cumpăra. Se stătea la coadă şi pentru câţiva metri de material, ciorapi de bumbac şi încălţăminte. Şi apoi la ce ne-ar fi folosit astfel de haine!? Unde ne puteam duce să ne lăudăm, că doar pe dealuri şi prin păduri umblam! În sat nu prea umblam. Mai mult stăteam acasă şi aveam grijă de animale sau plecam prin păduri cu copiii din vecini după poame şi bureţi.

      Pădurea era marea scenă, acolo ne descătuşam energiile, departe de ochii părinţilor, care erau foarte stricţi în ceea ce privea disciplina. Mai peste tot dădeam de un povârniş cu negară şi începea distracţia. Sigur, la trăsnăi nu mă întrecea nimeni, însă la cules eram mereu codaşă. Vasele mele nu erau niciodată pline. Culegeam fragi, zmeură, gălbiori, vineţele, ţărnari, râşcovi, hribi, în funcţie de anotimp. Din bureţi, mama făcea tocăniţă cu smântână şi mămăligă. Vineţelele le mai coceam pe sobă cu brânză sau urdă. Târziu de tot din poame am început să facem dulceaţă.

      Universul nostru se întindea de la casă până la pădure şi locurile unde se lucra. Atât. Habar nu aveam ce-i dincolo de hotarele satului sau locurile cu stâni. În vremea aceea, lumea abia începuse să aibă aparate de radio. Primul radio pe care l-au cumpărat părinţii mei a fost un „Mioriţa”, cred că prin ’63 sau ’64. Aşa că singura noastră legătură cu lumea era radioul pe care-l ascultam seara sau în zilele de sărbătoare.

      Uitându-mă în urmă, am avut totuşi o copilărie deosebită, chiar dacă lumea mea se sfârşea în pădure. De fapt nu se sfârşea, ci începea, pentru că pădurea a fost prima şcoală, cea care m-a învăţat pas cu pas adevărul despre lume. Atunci n-am înţeles nimic, dar azi ştiu că timpul petrecut acolo a fost definitoriu pentru tot ce-am devenit. Pădurea avea regulile ei, dure, stricte şi categorice. Orice nesocotire, o puteai plăti din plin. Pădurea este o entitate vie şi în care poţi păşi nestingherit dacă intri cu smerenie. Acolo nu poţi să-ţi faci de cap, adică nu poţi să faci ce vrei, ci doar ce trebuie. Îmi plăcea să merg singură prin pădure: eram doar noi, ea şi eu. Vorbeam eu, ea mă asculta şi-mi răspundea în felul ei, iar eu înţelegeam. Nu mi-a fost frică niciodată să stau singură în pădure, dar odată plecată din casa părintească, mi-a fost frică de multe ori de lume.

      Am plecat de-acasă la 15 ani. Eram un copil care ştia mai bine cărările pădurilor decât lumea oamenilor. Nu m-am mai întors niciodată, în sensul real al cuvântului, adică să locuiesc şi să trăiesc acolo, iar acum simt că nu sunt nici ţărancă, nici orăşancă. O parte din mine tânjeşte după ce-am lăsat şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc cum ar fi fost viaţa mea de-aş fi rămas în sat!!??

      La 15 ani, am ieşit în drum şi-am închis poarta de la ograda părintească. Atunci a început cealaltă viaţă a mea, în jungla din oraş.

Fotografii din colecţia personală.

DSC08608 copy

 

 

 

 

 

 

 

DSC08593 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

DSC08605 copy

Anunțuri

14 răspunsuri la „CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI

  1. Foarte frumoase amintiri din copilărie ai împărtăşit cu noi. În multe ipostaze mă regăsesc, poate şi pentru că eu, toată copilăria mi-am petrecut-o la sat şi la fel ca şi tine, de la vârsta de 15 ani, am început o nouă viaţă citadină, străină de tot ce ştiam eu de acasă, acomodarea fiindu-mi foarte grea, obişnuindu-mă până la urmă. Cu toate că acum locuiesc în oraş, sufletul meu se îndreaptă mereu spre satul meu, acasa mea de acolo şi împrejurimile nemărginite unde simţeam libertatea din plin. Aici, în oraş, mă simt captivă şi în nesiguranţă.

    O duminică minunată îţi doresc, Ecoarta şi numai bucurii! 🙂

  2. Acelaşi sentiment îl am şi eu: de sufocare, captivitate, nesiguranţă. Însă aici mi-e casa, masa, cum se spune, şi n-am ce face. Alte opţiuni nu prea am nici pe viitor, decât tot oraş. În satul natal n-am cum să mă întorc, dar e altă poveste… s-au rupt rădăcinile… Numai bine!

    • Dar acest lucru îl înţelegem cel mai bine atunci când viaţa ne pune în cârcă câţiva ani în plus! Şi ne întoarcem să ne hrănim sufletele cu lumină! Să ai o zi bună!

  3. Nu mi-am putut reţine lacrimile. Ai pus atâta suflet ăn fiecare cuvânt încât am avut impresia că-ţi aud şi inima cum bate. Este minunată o astfel de copilărie şi ca şi mine ai primit învăţăturile şcolii naturii. Este cea care formează oameni cu judecată dreaptă, oameni iubitori şi cu respect faţă de tot ce este în jur: lucru, fiinţă sau fenomen. Legătura mea cu pădurea şi viaţa la sat a fost atât de puternică, încât eu şi familia mea, am revenit la sat odată cu pensionarea. Am stat mult timp la oraş dar n-am putut rezista niciodată pe timp de vară, chiar dacă făceam naveta pentru a ajunge la serviciu. Reveneam cu bucurie de fiecare dată la casa părintească, la animăluţele noastre şi grădina de zarzavat. Ne puteam permite atunci când copiii erau în vacanţă. Acum suntem din nou la ţară, iar oraşul a rămas doar penmtru ceva cumpărături şi viaţă culturalăp fiindcă din păcate satul nu poate
    potoli setea de muzică, artă , cultură . Nu se fac expoziţii, nu se fac lansări, nu există teatru şi nici un alt gen de spectacole… şi nici fără acestea nu pot!!!
    Mi-aş dori să-mi simţi îmbrăţişarea …

    • Cu fiecare vizită cu care mă onorezi îţi simt îmbrăţişarea! Îmbrăţişarea unui om curat, cu suflet curat. Vezi tu, poate unii vor râde că am stat, eu fată, la stână! Numai că eu sunt mândră! Aşa cum ai spus, acele vremi mi-au fost cei mai mari şi buni profesori. Însă acest lucru nu-l poate înţelege oricine, ci doar cei care au dormit pe munte, pe pământul gol, cu braţul drept pernă şi cu cerul plin de stele drept plapumă….sau aceia care, născuţi la ţară, au umblat cu picioarele goale prin ţărna drumului, i-a biciut ploaia, i-a ars arşiţa verii la sapă sau al fân, au îngheţat de frig mergând kilometri întregi până la şcoală. Lumea aceea a dispărut şi chiar dacă un singur om citeşte ce scriu, eu sunt fericită! Mulţumesc pentru vizită! Să ai o zi bună!

  4. Să râdă cineva de faptul că ai stat la stână sau de faptul că eu m-am născut în pădure şi că am ales să trăiesc la ţară să-mi cultiv singură legumele şi zarzavaturile? Poate să fie nebun! Acel nebun va fi întotdeauna un biet nefericit fără de ţară.
    Te stimez, îmbrăţişez şi te strâng tare în braţe !

  5. Azi, citind comentariile tale, m-am simţit dezamăgită! Stai, nu de comentarii, ci de faptul că nu eşti mai aproape, să ieşim la o plimbare, să povestim, să povestim… mi-e dor de-o plimbare, dar asta e viaţa! O, da, am fost luată peste picior de multe ori, pentru că mereu am spus : „da, eu sunt de la ţară, deci sunt ţărancă!”
    Plecam la 15 ani de-acasă şi făceam cunoştinţă pentru prima dată cu oraşul. Eu, cea care cunoştea mai bine cărările munţilor decât cărările oamenilor! N-am să uit niciodată dispreţul colegelor mele, venite din mari oraşe, spus cu voce tare: „uite-o pe repetenta clasei!” N-am să mai lungesc vorba şi am să-ţi spun doar că la sfârşitul primului trimestru, era prima în clasă şi prima am rămas până la sfârşitul liceului şi, întâmplător, am fost şi şefă de promoţie! Ulterior, s-au gudurat pe lângă mine şi, unele, se gudură şi azi, dar eu n-am uitat.. le-am iertat micimea sufletului…Poate, cândva, îţi voi scrie mai multe. Azi nu pot sau încă nu pot!

    • Am inteles! Insa, sa ma scot!, au subtitluri diferite! Titlul „Calator printre cuvinte si culori” mi l-as dori ca titlu pentru o viitoare carte! Dar, cine stie! Va multumesc pentru sugestie! O zi buna!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s