Toamnă, fată deocheată,
cu păr lung de funigei,
iar te joci prin mărăcini,
prin tufişuri şi prin crengi!?
Rochia ţi-ai sfâşiat
şi-ţi atârnă-n petice.
Petice de frunze moarte,
peste tot doar asta vezi!
Nu mai alerga prin lume!
Stai! Opreşte-te o clipă!
Lasă frunza pomilor
şi candoarea florilor.
Nu mai călări pe vânt.
Nu mai plânge în zadar.
Cântă-ne un cântec blând
şi opreşte-le pe toate
să rămână aşa cum sunt,
toamnă, fată deocheată!
Din colecţia personală.
Flori de mac.
Frunze ruginii.
Arşiţă cu maci aprinşi.
Frig cu stele mici
de brumă.
Între ieri şi azi,
timpul a săpat,
pe un suflet chinuit,
şanţ de foc
cu-argint de toamnă!
Compoziţie personală.
Şi cântă toamna
prin frunziş
un cântec auriu.
Frunze picuri
de aramă
se întind
pe foi de vânt.
Fotografie din colecţia personală.
COBÂRZAN
-partea a III-a-
Nici nu venise primăvara, că tata deja făcea planuri de plecat cu oile la munte. Oricât a încercat mama să-l convingă că nu-i cea mai bună alegere, nu l-a clintit din hotărârea luată. Plecarea mea cu tata a fost respinsă categoric de amândoi părinţii, aşa că nu speram prea mult să plec şi eu.
Pe 15 mai, turma s-a pus în mişcare spre Aluniş, un munte aflat cam la 12 km de sat. Cobârzan se învârtea ca un titirez printre oi şi nu mai cunoştea pe nimeni, adică pe mine, ceea ce era bine până la urmă că doar era câine ciobănesc. Vara se anunţa plictisitoare. Numai că nu aduce anul ce aduce ceasul! Tata s-a înţeles cu unchiul să stea cu rândul la oi, câte-o săptămână, ca să-şi poată face şi fânul. Animale aveam multe şi mama singură nu reuşea să se descurce. Cu mult înainte ca tata să ajungă acasă, Cobârzan era în curte. Mama era furioasă, eu în culmea fericirii! Îl mai trimitea tata cu câte un om la stână, dar se întorcea rapid acasă, aşa că, de la o vreme, nici măcar nu s-a mai ostenit să-l trimită.
Pe la mijlocul lui iulie, în săptămâna liberă a tatei, unchiul trimite vorbă să-l trimitem pe Cobârzan că ursul dă târcoale noapte de noapte şi câinii nu pot face faţă. Cine să-l ducă!? Toată lumea lucra de zor, nimeni nu-şi permitea să lipsească de la fân nici o zi. Se hotărăşte ca eu să-l duc. Mi se dau interminabile sfaturi, pe unde să merg, dar şi pe unde să nu merg, să nu casc gura, să nu, să nu…! Eu abia aşteptam să evadez. Trecut bine de amiază, plec. Nici nu ajung bine la capătul satului că toate florile, fluturii şi păsărelele mă chemau la joacă! Cu chiu cu vai ajung la pădure. Cărarea şerpuia printre brazii bătrâni şi arar câte o rază de soare se strecura printre crengi. Îmi dau seama că este târziu şi grăbesc pasul. Răcoarea mă ajută să urc repejor coasta. Pe la jumătate ei, Cobârzan începe să se agite, să ciulească urechile, să adulmece aerul, ba, la un moment dat, mârâia ameninţător. Mi se face frică şi-l leg cu lanţul de mijlocul meu, mai ales că începuse să se smucească destul de tare. Nu ştiu cât am mers, dar numai ce m-am trezit pe jos şi Cobârzan, lătrând ameninţător, a luat-o la vale prin pădure. Pietre, crengi, pământ, răşină, pe toate le-am răscolit până am ajuns în vale, la marginea pădurii. Acolo s-a oprit, dar a continuat să mârâie puternic. Dincolo de pârâu se auzeau clopote şi, de sub poala pădurii, a apărut unchiul. S-a crucit când m-a văzut şi a început să urle la mine speriat. Într-un târziu am reuşit să înţeleg motivul urletelor lui. Ursul atacase turma, a trecut peste pârâu şi s-a afundat în pădure, la distanţă de câţiva zeci de metri de locul în care mă oprisem eu şi amicul meu. Cum arătam eu!? Plină de zgârieturi pe faţă, pe mâini, cu genunchii juliţi, cu sângele şiroind, cu pământ şi crenguţe în păr, pe haine cu răşină şi cetină şi cu inima gata să-mi sară din piept.
Am dormit la stână şi dimineaţa unchiul m-a trimis acasă cu un om din sat. Pe Cobârzan l-am lăsat legat de-un par.
Când am ajuns acasă, în poartă, fudul nevoie mare, mă aştepta…Cobârzan!
Fotografii din colecţia personală.
Ecoarta's Blog 