Îmi îneacă ploaia
cerul gândurilor mele.
Lacrima se zbate,
neştiind să plângă.
Universul meu e ţăndări.
Cioburi zboară
printre lacrimi.
Ploaia îmi îneacă
gândul.
Gândul se prelinge
între patru zări albastre.
Se opreşte pe o stea:
steaua ta!
Compoziţie personală
Am băut paharul
cu de toate plin:
câţiva stropi
de dragoste şi îndoială,
durere şi speranţă,
disperare şi regrete.
Şi-a mai fost acolo,
printre toate,
şi-un strop de fericire.
Dar n-am băut
paharul pân’ la capăt.
Am mai lăsat
câte puţin din fiecare,
să am pe mai târziu.
Compoziţie personală.
-ultima parte-
Vara s-a scurs de pe munţi pe nesimţite, lăsând locul brumelor, ceţurilor şi vânturilor reci. La Vinerea Mare, oile au pornit spre sat, însoţite de tânguirea tristă a munţilor, rămaşi pustii, dar în stăpânirea sălbăticiunilor.
Spre amiază au intrat în sat. În frunte, cum era de aşteptat, era Cobârzan. Am ieşit de multe ori la poartă să văd turma şi, într-un târziu, am auzit clopotele şi pe Cobârzan alergând spre mine. Întâlnirea a fost emoţionantă, dar el n-a stat prea mult cu mine, ci a dat o raită prin curte, să vadă dacă totul este la locul lui, apoi s-a întors la oile lui. A stat în drum şi-a petrecut cu ochii fiecare gospodar care pleca cu oile lui.
Viaţa şi-a reluat cursul firesc: tata la lucru în pădure, mama cu toată gospodăria pe cap, iar eu la şcoală. După ce veneam de la şcoală, o ajutam pe mama la treburile de pe lângă casă, care erau multe de tot şi abia biruia să le facă, mai ales că tata pleca cu noaptea-n cap şi tot cu noaptea-n cap venea acasă. Într-o zi, abia venită de la şcoală, o aud pe mama tunând şi fulgerând în curte. Ies să văd ce-a nemulţumit-o şi aflu că prietenul meu iar a vărsat mâncarea din ceaun. Aşa protesta el dacă nu-i făceam eu mâncarea! Ghinionul lui! Mama a luat o bucată de scândură şi-a aruncat-o spre el, lovindu-l la un picior. N-a scos un sunet, n-a alergat. S-a întors mirat şi s-a uitat preţ de câteva secunde la noi, apoi, cu capul plecat, s-a îndreptat spre poartă. A sărit gardul şi-a plecat. Ne-am văzut fiecare de treabă, eu cu învăţatul, mama cu-ale ei. Auzim un vecin strigând afară şi ieşim amândouă să vedem ce s-a întâmplat. Vecinul ne spune să mergem să luăm câinele din drum că nu poate merge şi se târâie pe picioarele din faţă. Am alergat într-un suflet până la poartă şi l-am găsit pe podeţ. Am deschis poarta şi, târându-se, a intrat în curte. Avea la gură spume albicioase. Am început să plâng în hohote şi mama m-a trimis să aduc din casă lapte. Striga şi ea, speriată: „ce-ai făcut, nebunule, ai lins otravă?” I-a turnat pe gât lapte, iar pe mine m-a trimis în casă, interzicându-mi să mai ies afară. Am plâns mult, cu suspine, sperând ca laptele să-l salveze. Vădit afectată, mama a stat îmbrăcată şi l-a aşteptat pe tata să se întoarcă acasă. Când a intrat pe poartă, mama a ieşit şi abia după câteva ore s-au întors în casă.
După, am avut voie să ies afară. Plângând, am căutat locul unde l-ar fi putut duce, dar n-am găsit nimic. Probabil l-au îngropat pe ogorul din fundul curţii. N-am întrebat nici atunci şi nici altădată unde l-au dus. Şi nici nu voi întreba. Cobârzan va trăi în inima mea cât voi trăi eu. Cobârzan ştia că sub pădure sunt nişte resturi de animale moarte, stropite cu otravă, pentru că l-am dus şi i-am explicat că nu are voie să mănânce, iar el a înţeles. A adulmecat hoiturile şi s-a îndepărtat dezgustat. Numai că, lovitura cu scândura a însemnat lovitura în demnitatea lui. El, care-şi făcuse datoria faţă de toţi şi toate, a fost lovit. Aşa ceva era, pentru el, de neacceptat. Şi ne-a pedepsit!
Pe acea poartă a ieşit şi intrat pentru ultima oară, Cobârzan.
Sub acea pădure s-a dus să ne pedepsească.
Ecoarta's Blog 