Am vrut cândva
să-nvăţ să zbor
spre Soare
şi spre stele.
Am vrut cândva
să mă înalţ
măcar un pic
deasupra lumii
s-o văd cum
viaţa-i curge.
Aripi de fluture
sau pasăre-am dorit
să mă înalţ,
să zbor.
Doar gândul aripi
de fluture-a avut
şi am zburat
spre stele,
până la tine!
Compoziţie personală
August 1944.
Liniştea micuţei aşezări de la poalele Călimanilor este spulberată de vânzoleala ameninţătoare a jândarilor. Toată lumea trebuia să părăsească satul în 24 de ore. Se apropia frontul şi oamenii erau obligaţi să-şi lase casele şi recoltele şi să plece.
Mămuca, adică bunica mea, azi în vârstă de 101 ani, era singură cu cinci copii, cel mai mare de zece ani, cel mai mic de doi, iar al şaselea era pe drum, fiind însărcinată în nouă luni.Tătucul, bunicul meu, era mobilizat, aşa că mămuca trebuia să se descurce. A pus într-o desagă câteva lucruşoare pentru ea şi copii, un ceaun şi-o cratiţă, a îngropat nişte ţoluri, virinci (un fel de cearşafuri ţesute din cânepă) şi perne. Altceva n-a apucat să facă. Orzul şi secara au rămas nesecerate, inul, cânepa şi cartofii neculeşi. N-aveau car, dar aveau doi boi, aşa că s-a dus la unchiul Ion, fratele bunicului, şi s-au înţeles să se întovărăşească. Mămuca şi-a pus în fundul carului bruma de lucruri şi copiii mici şi-au plecat. Pe valea Mureşului, au apucat-o durerile facerii. Jândarii (o să folosesc acest apelativ, azi ieşit din uz!) au oprit câteva ore, apoi au plecat. Drumul până în ţara Lăpuşului a durat două săptămâni. Cât vedeai cu ochii, drumul era plin de care cu boi şi oameni plecaţi în pribegie. Doar copiii mici şi bătrânii neputincioşi stăteau în car, ceilalţi, pe jos. Animalele aflate pe munţi au coborât şi ele şi-au luat urma sătenilor. Undeva pe valea Mureşului, oamenii şi-au recuperat vacile şi oile şi, pe lângă mămăligă, aveau puţin lapte pentru copii şi bătrâni.
S-au oprit în Stoiceni, în ţara Lăpuşului. Nici pe oamenii de-acolo nu-i scotea bogăţia din casă, dar i-au primit pe pribegi cum au putut. Mămuca a fost adăpostită într-o şură. Femeia la care au stat era singură, bărbatul ei era la război, dar le mai dădea câte ceva din când în când. O lua pe mama mea, atunci avea opt ani, şi mergeau prin sat „de-a căpătatului”. Se întorceau acasă cu câteva fuioare de in sau cânepă, pe care femeia i le dădea mămuchii.
Spre sfârşitul lui octombrie au primit vestea că se pot întoarce la casele lor. Adevăratul calvar a început când au intrat în curte. Casa mai avea doar pereţii: uşile, ferestrele, paturile, soba dispăruseră. Nici cartofii nu mai erau. Doar orzul, secara, inul şi cânepa scăpaseră. Iarna bătea la uşă. Şase copii.
Când mi-a povestit ultima dată aceste întâmplări, avea 96 de ani, dar ca de fiecare dată, şi-a plecat capul şi lacrimile îi curgeau. N-a putut spune deznădejdea ce-o cuprinsese, însă ne-a rugat să ne închipuim, dacă putem. Nu, n-am putut! Bunicul a încropit nişte priciuri, a făcut o uşă din scânduri, iar geamurile le-a înfundat tot cu scânduri. Cineva le-a dat o sobă care mai mult scotea fum decât încălzea. Au cules inul şi cânepa. Au secerat secara şi orzul.
„Cum aţi trecut peste iarnă, mămucă?” Tace. Minute-n şir tace. Doar lacrimile curg pe obrazul brăzdat de vreme. Într-un târziu spune: „Numai Dumnezeu ştie!”
Două mâini uscate se fac căuş în faţa noastră. „Atâta in am avut! Atâta am semănat. Din ce-am cules a trebuit să-mi îmbrac copiii!”
Când eram copil am auzit aceste poveşti de la mămuca, de la mama şi tata, de la alţi bătrâni. Le-am auzit şi când am crescut. Însă atunci când mămuca a împlinit 96 de ani, mi-am dus şi copiii să audă. Să audă spre luare-aminte!
August-septembrie 2015
………………………………………………………………………………………………………………………
Frumoasa aşezare de la poalele Călimanilor, leagănul copilăriei mele
Ecoarta's Blog 