În drum mă întâlnesc cu vecina noastră, Nana. Cum fiecare mergea în treaba ei, ne oprim să mai povestim. Avea o plasă plină, iar deasupra se vedeau câteva hăinuţe pentru un copil mic. O întreb unde merge. Observă că mă uit nedumerită la plasă şi-mi spune că merge la Ana, că are copil mic. „Care Ană?”, întreb şi-mi spune că „Ana, nepoată-mea, ştii atunci în iarna lui…”.
Era iarna lui 94. Lumea trăia din plin bucuria sărbătorilor de iarnă. În preajma amiezii, o ambulanţă îşi croia cu greu calea pe drumul de pământ, acoperit cu un strat gros de omăt. În partea aceea de sat erau câteva case izolate de două dealuri în care locuiau câţiva bătrâni, dar erau şi familii tinere. S-a aflat repede că pe Floarea au apucat-o durerile facerii. A doua zi, o veste cutremurătoare a străbătut satul, ca un fulger: Floarea murise la câteva ore după ce a născut! Floarea nici n-a apucat să-şi vadă fetiţa şi s-a dus. Toată lumea era devastată de veste şi fiecare se întreba ce se va întâmpla cu fata, mai ales că Vasile, tatăl ei, murise când Floarea era însărcinată în cinci luni. Aveau trei băieţi, iar cel mai mare, de 14 ani, şi-a luat în serios rolul de cap de familie. Băiatul a cerut să-i fie adusă acasă sora, că el o va creşte, însă nimeni nu a luat în seamă dorinţa lui. În zilele acelea, toţi vorbeau despre drama acelei familii. Vasile rămăsese orfan de ambii părinţi, la fel ca şi Floarea. Pe Vasile l-au crescut fraţii, iar pe Floarea, bunica dinspre mamă, lelea Ileană. Însă nici lelea Ileană n-a avut o soartă mai bună, că şi ea a rămas văduvă de tânără, cu două fetiţe, vecina mea, Nana, şi mama Floarii.
Preotul din sat s-a dus la spital, i-a dus fetiţei haine şi s-a interesat de soarta ei, ba chiar a şi botezat-o, dându-i numele de Ana. Până la urmă lelea Ileană a hotărât să crească fetiţa, aşa cum o va ajuta Dumnezeu. Spre primăvară, când s-a mai încălzit şi fetiţa era mărişoară, a început s-o ducă la biserică. Lumea se minuna de fetiţă, iar străbunica, făcându-şi cruce, spunea fiecărui om că se roagă s-o ţină „Tătucul bun din cer şi Măicuţa Sfântă” până merge la şcoală. Oamenii îşi făceau la rândul lor cruce şi-i dorea sănătate şi putere. Anii au trecut şi Ana a mers la şcoală, iar lelea Ileană se ruga acum să trăiască până termină clasa a IV-a, apoi cele opt clase şi liceul. Ana s-a făcut o fată frumoasă şi cuminte şi şi-a terminat şi liceul. Străbunica era mândră de copilă, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru nepreţuitul dar de-a avea o viaţă lungă şi de-a o vedea mare, pe picioarele ei.
Ana s-a măritat cu vecinul meu, Ghiţă, orfan şi el de tată. După un an, Ana a adus pe lume un băieţel, de care este mândră toată familia.
La câteva luni după botezul micuţului, lelea Ileană s-a dus pe drumul ei. Îşi încheiase menirea pe pământ, pentru că „Tătucul bun din cer şi Măicuţa Sfântă” i-au lungit viaţa, i-au dat sănătate şi putere şi, cred din tot sufletul, că odată cu ea s-a încheiat şirul de necazuri ale acestor familii greu încercate de soartă.
Fotografie din colecţia personală. Casa unde a trăit Vasile şi Floarea este în prim plan. Fotografia este făcută în iarna aceea.
Ecoarta's Blog 