ADELINA


                                              -ultima parte-

      Deşi era luna noiembrie, afară era destul de cald. Doamna tăcea de minute bune, doar faţa ei trăda o frământare. O urmăresc cu coada ochiului şi sunt convinsă că-şi ordona ideile, să nu mă plictisească sau să vorbească prea mult. Faţa îi era luminată de un zâmbet plăcut care-o făcea frumoasă. Într-un târziu, începe timid să-şi spună povestea.

Am rămas şomeră şi total debusolată. Nu ştiam ce să fac cu timpul liber, era prea mult. Apoi au început problemele cu banii: nevoi multe, bani puţini! Câteva luni am căutat de lucru, bătând pe la toate uşile, dar peste tot se făceau disponibilizări şi nu angajări. Am hotărât să facem o afacere cu flori cu bruma de economii ce-o aveam, dar s-a dovedit a fi falimentară. Cum aveam un pic de pământ, am cultivat mai multe legume, am crescut păsări, porci, dar banii tot nu ajungeau. Cei doi copii erau mari şi aveau tot mai multe nevoi, ca toţi copiii de vârsta lor. O vreme am mai căutat de lucru, dar fără succes. Într-o zi, stând la rând pentru vizarea carnetului de şomer, intru în vorbă cu o doamnă care mi-a ascultat povestea şi mi-a sugerat să încerc să iau un copil în plasament. Mi-a spus o grămadă de poveşti despre alte femei care şi-au rezolvat problemele financiare în felul ăsta. Am ascultat-o din respect, dar ideea nu-mi surâdea deloc. O vreme nu m-am mai gândit la această posibilitate, însă ideea îmi tot dădea târcoale. I-am spus soţului, apoi copiilor, dar nici unul nu m-a încurajat, însă nici n-au respins ideea. După un timp am discutat serios despre aducerea acasă a unui copil. Câteva zile am tot discutat şi, până la urmă, am hotărât să încercăm să luăm un copil care să nu fie mai mic de un an şi nici…(ca să nu fiu acuzată de te miri ce, nu voi scrie cea de-a doua condiţie!). Într-o bună zi, îmi iau inima-n dinţi şi plec spre centru. Acolo am dat peste o doamnă amabilă, care mi-a ascultat povestea şi condiţiile puse. Mi-a explicat cu răbdare că sunt mulţi copii pe care ar trebui să-i plaseze, dar unul este cel mai necăjit, tocmai pentru că este foarte mic şi ar avea nevoie de o mamă chiar şi de împrumut. M-a invitat să văd fetiţa, dar am refuzat. Destul de dezamăgită, părăsesc centrul. Numai că în loc să ies pe poartă, m-am trezit intrând pe uşă. Doamna a stat în hol, parcă aşteptându-mă, şi m-a condus la patul fetiţei. Ceee ce am văzut în pătuţ cu greu puteai numi copil! Era atât de slabă şi mică, încât îţi venea să plângi şi să fugi cât te ţineau picioarele. Fetiţa avea şapte săptămâni şi era bine după spusele doamnei. La două săptămâni a ajuns la spital în urma reclamaţiilor vecinilor. Fetiţa era dezhidratată, subnutrită, murdară şi cu aprindere de plămâni. Medicii au depus eforturi supraomeneşti s-o salveze, apoi au adus-o la centru. Am plecat de la centru total bulversată şi convinsă că în veci nu mă voi întoarce. Am povestit acasă ce-am văzut şi atât. Întrebări suplimentare!? Nici unul, nimic! Cam după două săptămâni, s-a deschis brusc subiectul fetiţei. Ce-ar fi dacă…, oare n-ar fi bine să încercăm…, e om şi ea…! Sun la centru şi-i spun doamnei că venim să vedem fetiţa. Se mai întremase între timp, aşa că am hotărât pe loc s-o luăm acasă. Şi-am luat-o! Cât era ziua de mare, mânca şi dormea. Nu-i auzeai gura, că uneori o pândeam să văd dacă trăieşte sau nu. Cu fiecare zi, devenea tot mai frumoasă, încât am fost nevoită să le fac alor mei orar de plimbat, hrănit şi jucat cu micuţa. Devenise personajul principal al casei! În ziua când Adelina a împlinit şapte luni, am hotărât să dăm o mică petrecere, noi ai casei şi părinţii mei, cu care stăm gard în gard. Am făcut mâncare, o prăjitură şi i-am aşteptat. M-am uitat la ceas şi m-am mirat că fata şi băiatul încă n-au ajuns acasă, deşi demult ar fi trebuit. Pe la ora patru au intrat toţi trei în curte. Ne-am pus la masă, însă ceva era în neregulă: se tot coteau, îşi aruncau priviri ciudate, se ridicau şi se aşezau fără rost. Îi somez să spună ce-au făcut la şcoală sau pe stradă. După tot felul de  codeli, ies toţi trei din cameră, nu înainte de a-mi spune să nu cumva să ies după ei. Apoi intră cu un buchet imens de flori, care era, vorba vine, din partea Adelinei, pentru toată dragostea, dăruirea şi atenţia ce i-o acordam. Cotelile, privirile ciudate au continuat. Au început să se îndemne unul pe altul să spună…ce!? şi cu greu am reuşit să-i determin să zică ce aveau de zis. Băiatul şi-a luat inima în dinţi şi cu multe ă-uri şi î-uri a spus: ştii, mama, noi am vorbit că dacă tot o iubim pe Adelina, n-ar fi mai bine s-o luăm cu totul acasă la noi, să fie sora noastră? S-a lăsat o linişte totală! Apoi eu am izbucnit în plâns, după mine şi ceilalţi şi la urmă Adelina. Era prima dată când copiluţa plângea. Toţi am fugit la pătuţul ei s-o luăm în braţe şi s-o liniştim. Printre lacrimi şi suspine, le-am spus că acest gând l-am avut şi eu, doar că n-am îndrăznit să-l spun. Atunci am hotărât să facem tot posibilul ca Adelina să devină fiica noastră şi sora copiilor noştri. Fetiţa s-a liniştit şi-a adormit parcă zâmbind noului ei început. Am anunţat la centru decizia şi, contrar tuturor discuţiilor pe această temă, înainte de a împlini un an, Adelina devenea fiica noastră. Adelina era un copil răbdător, cuminte, vesel şi harnic. Nu s-ar fi plâns de ceva, chiar şi atunci când era bolnavă suferea fără se vaiete. Încerca să nu deranjeze pe cei din jur, să nu supere pe cineva, de parcă, în străfundul fiinţei sale, ar fi ştiut cât noroc a avut şi să nu-l piardă. Pe la cinci ani, am început să ne punem problema cum să-i spunem adevărul, făcându-ne mari probleme despre cum va reacţiona, dar şi despre consecinţe. Dar mai ales trebuia s-o facem noi şi nu alte persoane. Au urmat luni de tatonări şi încercări, dar într-un târziu i-am spus. N-a întrebat niciodată de mama ei naturală. După acest episod, stătea parcă mai mult pe lângă mine, atentă la tot ce fac şi chiar dorind să facă mici treburi gospodăreşti. Înainte de a intra în clasa întâi, am hotărât, împreună cu cei de la centru, că Adelina trebuie să-şi cunoască mama naturală. A făcut o singură remarcă: dacă vreţi voi! Pe la sfârşitul lui august, plecăm la centru, toţi cinci. Ajungem cu o oră mai repede, timp suficient ca doamna să vorbească cu ea şi să se minuneze de evoluţia spectaculoasă a fetiţei. Evident că femeia în cauză n-a venit la timp. Într-un târziu, a apărut. Era o imagine de coşmar: părul încâlcit nu văzuse apă de săptămâni, hainele nespălate şi, de parcă asta nu ar fi fost îndeajuns, mirosea puternic a alcool. A întins mâna spre Adelina, dar micuţa s-a tras în spatele tatălui şi a ţipat puternic: nuuuu! Apoi a fugit la maşină împreună cu sora sa. Săptămâni întregi a ţipat prin somn, până am dus-o la un preot de i-a citit o rugăciune, apoi s-a liniştit. Şcoala nu i-a pus probleme, însă stătea mai puţin cu fetiţele pe stradă la joacă. Prefera să plivească în grădină cu noi sau să cureţe legumele pentru mâncare. După ce-a terminat clasa întâi, am plecat prima dată în Germania la lucru, pentru o lună, s-o înlocuiesc pe naşa. Apoi am început să facem cu schimbul câte trei luni. A fost o oportunitate, pentru că banii nu ne ajungeau nici cum, iar copiii erau tot mai mari şi cheltuielile tot mai multe. În perioada aceea aţi cunoscut-o dumneavoastră.

Aici se încheie povestea Adelinei. Acest nume l-a primit de la fraţi după ce a ajuns acasă la ei. Acum câţiva ani, pe facebook, a apărut o poză cu Adelina înotând într-un bazin. Sub poză, fratele ei a scris: „Sora mea cea mică. Cea mai grozavă şi frumoasă soră pe care a putut să mi-o dea Dumnezeu.”

 

 

 

 

Anunțuri

ADELINA


-partea I-

      Până la sosirea autobuzului, mai sunt cam 15 minute. Banca din staţie este aşezată cu spatele la stradă. Apare o bătrânică gârbovită de anii mulţi şi cu auzul slab, dar cu chef de vorbă. Încerc să mă înţeleg cu ea cât de cât, iar autobuzul meu pleacă în treaba lui. O urc pe bătrânică în autobuzul ce-o duce pe strada ei şi mă aşez pe bancă. Apare Adelina cu rucsacul de şcoală cu cărţi şi o plasă plină de cumpărături. Îmi spune că autobuzul a plecat. Povestim de una de alta, despre şcoală, despre viaţă. Acum este elevă la liceu. Vine autobuzul şi mă urc în faţă, iar Adelina în spate. Îmi aduc aminte de povestea ei, o poveste fascinantă, ce merită spusă, spre luare-aminte. Pe Adelina am cunoscut-o acum 9 sau 10 ani, într-o toamnă, la începutul anului şcolar.

Iniţiasem un proiect educaţional pentru copiii cu dificultăţi de învăţare, cu scopul de a demonstra că terapia prin artă le poate diminua problemele şi îi poate ajuta să le crească stima de sine. Vestea despre minunăţiile făcute din materiale reciclabile şi veselia din săliţa de la ultimul etaj s-a dus repede. Foarte mulţi copii îşi doreau să participe, iar eu le-am promis că în următorul an şcolar îi voi înscrie şi pe ei, ceea ce am şi făcut. Pe Adelina am remarcat-o repede: era frumoasă, cu părul negru, cârlionţat şi cu doi ochi albaştri, pătruzători, dar şi foarte îndemânatică. Reuşea să facă modelul propus în timp ce eu explicam, apoi îi ajuta pe ceilalţi copii, uneori cu 4-5 ani mai mari ca ea. Relaţia dintre mine şi copii se încheia la sfârşitul activităţii.

Pe la sfârşitul lunii octombrie, într-o zi de toamnă blândă, plec spre casă cu gândul să mă bucur de ultima fărâmă de căldură. Cufundată în gândurile mele, abia aud o voce subţirică care mă striga. Pe partea cealaltă de alee era Adelina, încă cu ghiozdanul în spate şi cu o plasă de pânză plină cu cumpărături. O întreb dacă îşi aşteaptă părinţii, dar îmi spune că m-a aşteptat pe mine. Îi iau plasa şi ne aşezăm pe o bancă, apoi îmi zice că tatăl ei vine de la lucru pe la 4, iar mama e plecată în Germania, la lucru. Mă ofer să-i duc plasa până aproape de casă, dar refuză, motivând că e obişnuită să care şi că altceva doreşte de la mine: o reţetă de ciorbă sau supă, fie ce-o fi, numai bună să fie. N-apuc să zic ceva că-mi explică rapid că se descurcă cu pregătitul mâncării, cu curăţenia, cu spălatul farfuriilor, cu…, cu… . Nu mă convinge, dar mă ofer să-i scriu o reţetă. Se oţărăşte la mine, aşa delicat, că n-are nevoie de reţetă scrisă, ci doar să i-o spun. Mă conformez şi mă asigur că ştie toate detaliile preparării, dar şi că va fi atentă la aragaz.

Timp de-o săptămână n-am mai văzut-o. Într-o zi, o colegă îmi spune că mă caută “una mică”. Ies pe coridor şi dau cu ochii de Adelina. Un minuscul degeţel arătător îmi face semn să mă aplec. Îmi şopteşte la ureche un mulţumesc, se-ntoarce şi-o ia la fugă. Se-ntoarce din drum şi-şi pune acelaşi degeţel pe gură. Repet gestul: este secretul nostru! Ne întâlnim la activităţile săptămânale, dar se comportă la fel. Numai că într-o zi iar m-a aşteptat în faţa şcolii. De data asta dorea o reţetă de prăjitură, una simplă s-o poată face şi recunoaşte că n-a mai făcut niciodată. Mă strânge-n spate şi, pe moment, îmi pare rău c-am intrat în jocul ei. Ne aşezăm pe bancă şi-mi povesteşte că peste două săptămâni vine mama din Germania şi fraţii de la facultate şi-ar vrea să le facă o surpriză. Îi promit că a doua zi va avea reţeta, dar cu o condiţie: mama să mă caute să vorbesc cu ea. Acceptă. În acel sfârşit de săptămână, m-am tot gândit la fetiţă, să nu fi păţit ceva şi-mi reproşam naivitatea de-a intra în jocul ei. Luni m-am dus în curte  s-o văd. Era între fetiţe, săreau, într-un complicat joc de picioruşe, peste un elastic. Nu m-a mai căutat. O vedeam doar la activităţi şi, sincer, mă bucuram că nu mă caută. Mi-era frică să nu facă nişte minuni şi să se accidenteze.

Cât să fi trecut!? Două, trei săptămâni!? Nu ştiu! Cert e că într-o zi, în faţa şcolii, mă aştepta o doamnă, care m-a întrebat dacă eu sunt „doamna cu hârtiile”. Mi-a mulţumit pentru că am ajutat-o pe Adelina cu reţete. Ne-am aşezat pe bancă şi m-a întrebat dacă cunosc povestea fetiţei. Îi spun că Adelina nu mi-a spus nimic, iar eu nu am întrebat-o nici pe ea, nici pe altcineva.

 

 

 

 

BABELE


Se joacă babele prin aer

de-a iarna-primăvara,

de nu mai ştii ce să-nţelegi!

Atâtea toane au în traistă

că-ţi vine să le prinzi

şi să le legi

c-un fir de mărţişor

de-aripa vântului,

ca să le poarte-n zbor

 în codrii cei pustii.

E frig.

Palton, căciulă şi mănuşi.

Porneşti la drum.

Şi vine cea caldă şi senină…

doseşti căciulă şi mănuşi,

pe gard paltonul

îţi vine să îl pui!

De dimineaţă, o babă

blândă şi senină

îţi bate-n geam.

Scurteică, pălărie-ţi pui,

dar ea trimite vântul:

ia pălăria de unde nu-i!

Eu te iubesc, băbuţă,

aşa nehotărâtă cum eşti tu!

Şi-ţi spun de-acuma ca să ştii,

când babă o s-ajung,

nu vreau să fiu ca tine!

DSCN5946 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Compoziţie personală