ADELINA


-partea I-

      Până la sosirea autobuzului, mai sunt cam 15 minute. Banca din staţie este aşezată cu spatele la stradă. Apare o bătrânică gârbovită de anii mulţi şi cu auzul slab, dar cu chef de vorbă. Încerc să mă înţeleg cu ea cât de cât, iar autobuzul meu pleacă în treaba lui. O urc pe bătrânică în autobuzul ce-o duce pe strada ei şi mă aşez pe bancă. Apare Adelina cu rucsacul de şcoală cu cărţi şi o plasă plină de cumpărături. Îmi spune că autobuzul a plecat. Povestim de una de alta, despre şcoală, despre viaţă. Acum este elevă la liceu. Vine autobuzul şi mă urc în faţă, iar Adelina în spate. Îmi aduc aminte de povestea ei, o poveste fascinantă, ce merită spusă, spre luare-aminte. Pe Adelina am cunoscut-o acum 9 sau 10 ani, într-o toamnă, la începutul anului şcolar.

Iniţiasem un proiect educaţional pentru copiii cu dificultăţi de învăţare, cu scopul de a demonstra că terapia prin artă le poate diminua problemele şi îi poate ajuta să le crească stima de sine. Vestea despre minunăţiile făcute din materiale reciclabile şi veselia din săliţa de la ultimul etaj s-a dus repede. Foarte mulţi copii îşi doreau să participe, iar eu le-am promis că în următorul an şcolar îi voi înscrie şi pe ei, ceea ce am şi făcut. Pe Adelina am remarcat-o repede: era frumoasă, cu părul negru, cârlionţat şi cu doi ochi albaştri, pătruzători, dar şi foarte îndemânatică. Reuşea să facă modelul propus în timp ce eu explicam, apoi îi ajuta pe ceilalţi copii, uneori cu 4-5 ani mai mari ca ea. Relaţia dintre mine şi copii se încheia la sfârşitul activităţii.

Pe la sfârşitul lunii octombrie, într-o zi de toamnă blândă, plec spre casă cu gândul să mă bucur de ultima fărâmă de căldură. Cufundată în gândurile mele, abia aud o voce subţirică care mă striga. Pe partea cealaltă de alee era Adelina, încă cu ghiozdanul în spate şi cu o plasă de pânză plină cu cumpărături. O întreb dacă îşi aşteaptă părinţii, dar îmi spune că m-a aşteptat pe mine. Îi iau plasa şi ne aşezăm pe o bancă, apoi îmi zice că tatăl ei vine de la lucru pe la 4, iar mama e plecată în Germania, la lucru. Mă ofer să-i duc plasa până aproape de casă, dar refuză, motivând că e obişnuită să care şi că altceva doreşte de la mine: o reţetă de ciorbă sau supă, fie ce-o fi, numai bună să fie. N-apuc să zic ceva că-mi explică rapid că se descurcă cu pregătitul mâncării, cu curăţenia, cu spălatul farfuriilor, cu…, cu… . Nu mă convinge, dar mă ofer să-i scriu o reţetă. Se oţărăşte la mine, aşa delicat, că n-are nevoie de reţetă scrisă, ci doar să i-o spun. Mă conformez şi mă asigur că ştie toate detaliile preparării, dar şi că va fi atentă la aragaz.

Timp de-o săptămână n-am mai văzut-o. Într-o zi, o colegă îmi spune că mă caută “una mică”. Ies pe coridor şi dau cu ochii de Adelina. Un minuscul degeţel arătător îmi face semn să mă aplec. Îmi şopteşte la ureche un mulţumesc, se-ntoarce şi-o ia la fugă. Se-ntoarce din drum şi-şi pune acelaşi degeţel pe gură. Repet gestul: este secretul nostru! Ne întâlnim la activităţile săptămânale, dar se comportă la fel. Numai că într-o zi iar m-a aşteptat în faţa şcolii. De data asta dorea o reţetă de prăjitură, una simplă s-o poată face şi recunoaşte că n-a mai făcut niciodată. Mă strânge-n spate şi, pe moment, îmi pare rău c-am intrat în jocul ei. Ne aşezăm pe bancă şi-mi povesteşte că peste două săptămâni vine mama din Germania şi fraţii de la facultate şi-ar vrea să le facă o surpriză. Îi promit că a doua zi va avea reţeta, dar cu o condiţie: mama să mă caute să vorbesc cu ea. Acceptă. În acel sfârşit de săptămână, m-am tot gândit la fetiţă, să nu fi păţit ceva şi-mi reproşam naivitatea de-a intra în jocul ei. Luni m-am dus în curte  s-o văd. Era între fetiţe, săreau, într-un complicat joc de picioruşe, peste un elastic. Nu m-a mai căutat. O vedeam doar la activităţi şi, sincer, mă bucuram că nu mă caută. Mi-era frică să nu facă nişte minuni şi să se accidenteze.

Cât să fi trecut!? Două, trei săptămâni!? Nu ştiu! Cert e că într-o zi, în faţa şcolii, mă aştepta o doamnă, care m-a întrebat dacă eu sunt „doamna cu hârtiile”. Mi-a mulţumit pentru că am ajutat-o pe Adelina cu reţete. Ne-am aşezat pe bancă şi m-a întrebat dacă cunosc povestea fetiţei. Îi spun că Adelina nu mi-a spus nimic, iar eu nu am întrebat-o nici pe ea, nici pe altcineva.

 

 

 

 

Anunțuri

18 răspunsuri la „ADELINA

  1. Este un lucru minunat ceea ce faci cu acesti copii, ma bucur ca le dai speranta si ii ajuti sa fie fericiti. Mult succes in continuare cu aceasta activitate frumoasa si astept continuarea istorisirii. O zi buna!

    • Acele activităţi au fost cu adevărat minunate, dar nu lipsite de cârcoteli răutăcioase, ale unor ipocriţi care… dar ce importanţă mai are!? Eu m-am obişnuit de-a lungul vremii să fiu doar criticată şi pentru ce n-am făcut şi nici nu trebuia să fac, dar mai ales pentru ce-am făcut! Nu m-am supărat NICIODATĂ! Să ai o zi bună!

      • La orice lucru bun care il faci trebuie sa existe carcoteli, deoarece asa sunt multi oameni. Nu ii baga in seama si mergi inainte facand ceea ce este bine si nu vei regreta.

      • DA, este o realitate, din păcate! Despre beneficiile acestor activităţi, mi-am propus să scriu câteva rânduri, într-o zi. Poate că vor prinde bine unor părinţi, bunici sau dascăli! Din păcate, în învăţământ, există o enormă rigiditate, care nu face deloc bine copiilor, din nici un punct de vedere!

  2. Adelina… citind parca ascultam balada-i… iar dorinta de a o cunaste este din ce in ce mai mare…
    pe cand sa astept capitoulu urmator???

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s