ADELINA


                                              -ultima parte-

      Deşi era luna noiembrie, afară era destul de cald. Doamna tăcea de minute bune, doar faţa ei trăda o frământare. O urmăresc cu coada ochiului şi sunt convinsă că-şi ordona ideile, să nu mă plictisească sau să vorbească prea mult. Faţa îi era luminată de un zâmbet plăcut care-o făcea frumoasă. Într-un târziu, începe timid să-şi spună povestea.

Am rămas şomeră şi total debusolată. Nu ştiam ce să fac cu timpul liber, era prea mult. Apoi au început problemele cu banii: nevoi multe, bani puţini! Câteva luni am căutat de lucru, bătând pe la toate uşile, dar peste tot se făceau disponibilizări şi nu angajări. Am hotărât să facem o afacere cu flori cu bruma de economii ce-o aveam, dar s-a dovedit a fi falimentară. Cum aveam un pic de pământ, am cultivat mai multe legume, am crescut păsări, porci, dar banii tot nu ajungeau. Cei doi copii erau mari şi aveau tot mai multe nevoi, ca toţi copiii de vârsta lor. O vreme am mai căutat de lucru, dar fără succes. Într-o zi, stând la rând pentru vizarea carnetului de şomer, intru în vorbă cu o doamnă care mi-a ascultat povestea şi mi-a sugerat să încerc să iau un copil în plasament. Mi-a spus o grămadă de poveşti despre alte femei care şi-au rezolvat problemele financiare în felul ăsta. Am ascultat-o din respect, dar ideea nu-mi surâdea deloc. O vreme nu m-am mai gândit la această posibilitate, însă ideea îmi tot dădea târcoale. I-am spus soţului, apoi copiilor, dar nici unul nu m-a încurajat, însă nici n-au respins ideea. După un timp am discutat serios despre aducerea acasă a unui copil. Câteva zile am tot discutat şi, până la urmă, am hotărât să încercăm să luăm un copil care să nu fie mai mic de un an şi nici…(ca să nu fiu acuzată de te miri ce, nu voi scrie cea de-a doua condiţie!). Într-o bună zi, îmi iau inima-n dinţi şi plec spre centru. Acolo am dat peste o doamnă amabilă, care mi-a ascultat povestea şi condiţiile puse. Mi-a explicat cu răbdare că sunt mulţi copii pe care ar trebui să-i plaseze, dar unul este cel mai necăjit, tocmai pentru că este foarte mic şi ar avea nevoie de o mamă chiar şi de împrumut. M-a invitat să văd fetiţa, dar am refuzat. Destul de dezamăgită, părăsesc centrul. Numai că în loc să ies pe poartă, m-am trezit intrând pe uşă. Doamna a stat în hol, parcă aşteptându-mă, şi m-a condus la patul fetiţei. Ceee ce am văzut în pătuţ cu greu puteai numi copil! Era atât de slabă şi mică, încât îţi venea să plângi şi să fugi cât te ţineau picioarele. Fetiţa avea şapte săptămâni şi era bine după spusele doamnei. La două săptămâni a ajuns la spital în urma reclamaţiilor vecinilor. Fetiţa era dezhidratată, subnutrită, murdară şi cu aprindere de plămâni. Medicii au depus eforturi supraomeneşti s-o salveze, apoi au adus-o la centru. Am plecat de la centru total bulversată şi convinsă că în veci nu mă voi întoarce. Am povestit acasă ce-am văzut şi atât. Întrebări suplimentare!? Nici unul, nimic! Cam după două săptămâni, s-a deschis brusc subiectul fetiţei. Ce-ar fi dacă…, oare n-ar fi bine să încercăm…, e om şi ea…! Sun la centru şi-i spun doamnei că venim să vedem fetiţa. Se mai întremase între timp, aşa că am hotărât pe loc s-o luăm acasă. Şi-am luat-o! Cât era ziua de mare, mânca şi dormea. Nu-i auzeai gura, că uneori o pândeam să văd dacă trăieşte sau nu. Cu fiecare zi, devenea tot mai frumoasă, încât am fost nevoită să le fac alor mei orar de plimbat, hrănit şi jucat cu micuţa. Devenise personajul principal al casei! În ziua când Adelina a împlinit şapte luni, am hotărât să dăm o mică petrecere, noi ai casei şi părinţii mei, cu care stăm gard în gard. Am făcut mâncare, o prăjitură şi i-am aşteptat. M-am uitat la ceas şi m-am mirat că fata şi băiatul încă n-au ajuns acasă, deşi demult ar fi trebuit. Pe la ora patru au intrat toţi trei în curte. Ne-am pus la masă, însă ceva era în neregulă: se tot coteau, îşi aruncau priviri ciudate, se ridicau şi se aşezau fără rost. Îi somez să spună ce-au făcut la şcoală sau pe stradă. După tot felul de  codeli, ies toţi trei din cameră, nu înainte de a-mi spune să nu cumva să ies după ei. Apoi intră cu un buchet imens de flori, care era, vorba vine, din partea Adelinei, pentru toată dragostea, dăruirea şi atenţia ce i-o acordam. Cotelile, privirile ciudate au continuat. Au început să se îndemne unul pe altul să spună…ce!? şi cu greu am reuşit să-i determin să zică ce aveau de zis. Băiatul şi-a luat inima în dinţi şi cu multe ă-uri şi î-uri a spus: ştii, mama, noi am vorbit că dacă tot o iubim pe Adelina, n-ar fi mai bine s-o luăm cu totul acasă la noi, să fie sora noastră? S-a lăsat o linişte totală! Apoi eu am izbucnit în plâns, după mine şi ceilalţi şi la urmă Adelina. Era prima dată când copiluţa plângea. Toţi am fugit la pătuţul ei s-o luăm în braţe şi s-o liniştim. Printre lacrimi şi suspine, le-am spus că acest gând l-am avut şi eu, doar că n-am îndrăznit să-l spun. Atunci am hotărât să facem tot posibilul ca Adelina să devină fiica noastră şi sora copiilor noştri. Fetiţa s-a liniştit şi-a adormit parcă zâmbind noului ei început. Am anunţat la centru decizia şi, contrar tuturor discuţiilor pe această temă, înainte de a împlini un an, Adelina devenea fiica noastră. Adelina era un copil răbdător, cuminte, vesel şi harnic. Nu s-ar fi plâns de ceva, chiar şi atunci când era bolnavă suferea fără se vaiete. Încerca să nu deranjeze pe cei din jur, să nu supere pe cineva, de parcă, în străfundul fiinţei sale, ar fi ştiut cât noroc a avut şi să nu-l piardă. Pe la cinci ani, am început să ne punem problema cum să-i spunem adevărul, făcându-ne mari probleme despre cum va reacţiona, dar şi despre consecinţe. Dar mai ales trebuia s-o facem noi şi nu alte persoane. Au urmat luni de tatonări şi încercări, dar într-un târziu i-am spus. N-a întrebat niciodată de mama ei naturală. După acest episod, stătea parcă mai mult pe lângă mine, atentă la tot ce fac şi chiar dorind să facă mici treburi gospodăreşti. Înainte de a intra în clasa întâi, am hotărât, împreună cu cei de la centru, că Adelina trebuie să-şi cunoască mama naturală. A făcut o singură remarcă: dacă vreţi voi! Pe la sfârşitul lui august, plecăm la centru, toţi cinci. Ajungem cu o oră mai repede, timp suficient ca doamna să vorbească cu ea şi să se minuneze de evoluţia spectaculoasă a fetiţei. Evident că femeia în cauză n-a venit la timp. Într-un târziu, a apărut. Era o imagine de coşmar: părul încâlcit nu văzuse apă de săptămâni, hainele nespălate şi, de parcă asta nu ar fi fost îndeajuns, mirosea puternic a alcool. A întins mâna spre Adelina, dar micuţa s-a tras în spatele tatălui şi a ţipat puternic: nuuuu! Apoi a fugit la maşină împreună cu sora sa. Săptămâni întregi a ţipat prin somn, până am dus-o la un preot de i-a citit o rugăciune, apoi s-a liniştit. Şcoala nu i-a pus probleme, însă stătea mai puţin cu fetiţele pe stradă la joacă. Prefera să plivească în grădină cu noi sau să cureţe legumele pentru mâncare. După ce-a terminat clasa întâi, am plecat prima dată în Germania la lucru, pentru o lună, s-o înlocuiesc pe naşa. Apoi am început să facem cu schimbul câte trei luni. A fost o oportunitate, pentru că banii nu ne ajungeau nici cum, iar copiii erau tot mai mari şi cheltuielile tot mai multe. În perioada aceea aţi cunoscut-o dumneavoastră.

Aici se încheie povestea Adelinei. Acest nume l-a primit de la fraţi după ce a ajuns acasă la ei. Acum câţiva ani, pe facebook, a apărut o poză cu Adelina înotând într-un bazin. Sub poză, fratele ei a scris: „Sora mea cea mică. Cea mai grozavă şi frumoasă soră pe care a putut să mi-o dea Dumnezeu.”

 

 

 

 

Anunțuri

14 răspunsuri la „ADELINA

  1. Doamne, cum să nu-i iubești pe acești oameni?! Și felul în care ai povestit m-a făcut să plâng de emoție. Mulțumesc, pentru că mi-ai făcut seara frumoasă… Seară specială și ție îți doresc!!!

  2. Emotionanta povestire.Te felicit ca ai adus un strop de fericire Adelinei si mamei dumneaei care s-a deschis si a avut incredere sa iti impartaseasca povestea ei de viata. O zi frumoasa iti doresc sa ai si o saptamana cat mai rodnica! Tony

      • Pentru ca asa a simtit mamica respectiva. Eu de exemplu lucrez la Orange, dar sunt multi oameni care printre discutii despre telefoane imi spun povestea lor. Asa simt ei atunci, simt omul 🙂

      • Uneori e greu să asculţi poveştile oamenilor. Unele îţi dau fiori, altele te bucură. Şi n-o să înţeleg niciodată de ce numai unora li se pot destăinui. Uneori mă înspăimântă, că oameni pe care îi cunosc întâmplător mi se destănuie, dar nu toţi, să fim bine înţeleşi. Nu contează, eu, în măsura în care pot, le voi scrie poveştile! Numai bine!

  3. Frumoasă povestire, din realitatea zilelor noastre. Mă bucur că se întâmplă și lucruri bune copiilor orfani, vitregiți de soartă și mulțumesc că ne-ai povestit-o și nouă. O după amiază plăcută !

  4. Printre „celebrități” există oameni adevărați, cu suflet. Sigur, nu vor fi remarcați, nu „strălucesc” în imagini. Strălucirea lor este ascunsa în suflet. Mulțumim ! Emoționant…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s