AM NEVOIE DE TIMP…


Am nevoie de timp să înțeleg…
Am nevoie de timp să prind din zbor clipa uitării…
Am nevoie de timp să trăiesc clipa uitării…
Am nevoie de timp să uit totul, dar şi timp pentru iertare…

Ai tot timpul din lume, îmi spui, ca şi cum timpul ar fi doar al tău…
Ai tot timpul din lume, îmi spui, să uiți, ca şi cum tu ai împărți lumii uitarea…

Am nevoie de timp să uit, dar mai ales am nevoie de timp să nu uit că există viață şi după uitare…

Flori de câmp- fotografie personală

EFEMERĂ


Seară.
Noaptea curge înstelată
peste-ntinderi adormite…
Într-un colț stingher de cer,
luna țese-n reci lumini,
văluri diafane.
Pe o coamă de lumină,
fluturele
se avântă-n bezna deasă,
căutând-o
pe regina nopții sale.
Ziua lui e noaptea noastră.

Dimineață.
Ziua curge înfocată
peste lumi abia trezite…
Prăbuşit în hăul zilei,
cu trupşorul vlăguit,
străbătut de negre spasme
şi orbit de strălucire,
fluturaşul a murit!
Ziua noastră-i noaptea lui!

Fotografie din colecția personală

A VENIT DOAMNA!


Între casă şi poarta de la drum nu sunt mai mult de zece metri şi doi arbuşti: un soc şi un călin. Din târnaț nu se vede în drum şi nici invers. Stau pe scări şi-mi beau cafeaua, când…
-Măriuță! Măriuță!
-Ce-i tu? Ce-i cu tine?
-Tu, nu ştii, o vinit americanca!?
-Nu ştiu. N-am văzut-o!
Mă umflă râsul. Auzi la ele! Americanca, adică eu!?
Ies la poartă şi le îmbrățişez pe amândouă: Lenuța şi Măriuța!
-Lenuță, am venit!
Vin şi bărbații lor: Gavriluț şi Vasilică. Ne aşezăm sub un corcoduş şi povestim. De fapt, ei vorbesc, iar eu ascult. Vorbesc despre munți şi animale, despre ogoare şi fân. Mă întreabă din politețe despre America, dar de fapt nu-i interesează. America e prea departe, zic ei, şi au dreptate!
-De ce mi-ai zis americancă!? Până acum eram „doamna”, iar acum!?
-Da’ nu sunteți americancă?
Ce să-i spun!?
-Auzi, Lenuță, dacă eu te duc în China şi te las acolo un an, tu eşti chinezoaică?
Se uită la mine cu nişte ochi cât cepele, gata să-i iasă din orbite.
-Zi-mi, ce eşti!?
-Tă româncă!
-Bun! Atunci eu ce sunt!?
-Eşti tă (tot) doamna noastră!
Mi-s tare dragi. Râdem…iar ei sunt fericiți că a venit „doamna” lor şi nu o americancă…

Fotografie din colecția personală

CONJUGAREA VERBELOR


Eu m-am născut…
Tu te-ai născut,
dar şi el sau ea,
adică noi şi ei
au exersat naşterea…
Eu am crescut.
Tu ai crescut.
Şi-am învățat
să conjugăm verbul
„a iubi”!
Oare tu mă iubeşti
măcar un bob de infinit
cât eu am îndrăznit
a te iubi!?

Fotografie din colecția personală

LEAPŞA PE POTECI!


Potecuța noastră ne-a invitat la joacă: o leapşă pe poteci cu dor de cuvinte şi frumos de vis.
A zis cineva că noi, copiii ăştia mai măricei, nu ne putem juca!? Mai ales că are o singură regulă: să răspunzi la întrebări! Atât!
Doruleț, mulțumesc!

* Un cuvânt care mi-ar fi plăcut să fie inventat de mine…
PĂDURE

* O carte pe care mi-aş fi dorit să fie numele meu…
„Mai presus de toate”, Eric Knight
E o poveste tragică, în care iubirea este cu adevărat mai presus de orice.

* O poezie pe care aş fi vrut să o fi scris eu…
„El-Zorab”, George Coşbuc
Dacă aş fi scris-o eu, aş fi putut să o citesc fără să plâng.

* Un film în care aş fi vrut să joc…
„Stăpânul inelelor”

* O melodie pe care aş fi compus-o şi cântat-o eu…
1. „I love you more than yesterday”, Daniel Lopez
2. „It’s your love”, Tim Mcgraw
3. „Only you can love me this way”, Keith Urban
Le-aş contopi pe cele trei într-unul. Unul în care ea (poate eu!) şi el ar reuşi măcar în cântec să devină „noi”.

O ALTFEL DE DIMINEAȚA!



Prin fereastra destul de mică, se strecoară o rază de soare…mă întorc cu spatele la geam și refuz să deschid ochii. Căldura adunată în pat peste noapte mă moleșește peste măsură, împingându-mă într-un somn greoi.
Mă trezește ciripitul unor păsărele și descopăr, nu fără oarecare surprindere, odaia din căsuță…
După moartea tatălui meu, am rugat-o pe mama să-mi îngăduie, în scurtele și rarele vizite, să folosesc eu căsuța. Tata a iubit-o enorm. Acolo le plăcea părinților să stea peste vară, iar iarna se mutau în casa mare.
E târziu, bine spre miezul zilei, dar eu nu mă simt deloc odihnită. Am citit toată noaptea. Sunt cărți peste tot, sub pernă și lângă, sub pat și lângă, pe măsuță…
O aud pe mama pe prispă. Bate la ușă și intră. Se așază pe colțul vechii lăzi de lemne și ea plină de cărți. Pe față i se citește dezamăgirea:
-Iar ai citit toată noaptea…
Iau prima carte ce-mi cade în mână, dându-i de înțeles că n-am chef de vorbă. O copertă colorată îi atrage atenția și își zgâiește ochii bătrâni:
-Ci-na…cu…Pi- ca-sso…Cine-i Picasso ăsta!?
-Un pictor!
O tăcere ce nu prevestește nimic bun inundă micuța încăpere.
-Îmi pare rău, zice încet și se ridică. Atâta m-a dus capu’!
Îi spun că așa a fost să fie, că decizia ei de atunci a fost totuși bună, că s-a gândit la viitorul meu…îi spun, pentru a câta oară!?, că după un an și jumătate am lăsat baltă facultatea de „disămn”, cum zice ea… știu că nu mă crede și, într-un fel, e și vina mea!
De la acel „nu” din copilărie, niciodată nu am mai discutat nimic pe această temă. Atunci am plecat pe un drum despre sau pentru care nu am mai dat socoteală nimănui.
Iau „Cina cu Picasso” și mă cufund în lectură. Mama intră cu o ceașcă de cafea și eu îl părăsesc pe Picasso pentru scurt timp…

…MAI TÂRZIU!


Nu acum, mai târziu, zici cu glas stins și te scufunzi în neștirea clipelor pierdute. Nu te mai văd printre zăbrelele nepăsării, oricât încerc să te (re)găsesc…
Acum, până nu e prea târziu, zic cu glas limpede și mă desprind din cenușa clipelor arse în flăcări reci de (ne)iubire…
Până și ieri a fost prea târziu pentru noi, pentru că, nu-i așa!?, „noi” e doar un cuvânt…

Prin cenușă! Compoziție proprie