O ALTFEL DE DIMINEAȚA!

Prin fereastra destul de mică, se strecoară o rază de soare…mă întorc cu spatele la geam și refuz să deschid ochii. Căldura adunată în pat peste noapte mă moleșește peste măsură, împingându-mă într-un somn greoi.
Mă trezește ciripitul unor păsărele și descopăr, nu fără oarecare surprindere, odaia din căsuță…
După moartea tatălui meu, am rugat-o pe mama să-mi îngăduie, în scurtele și rarele vizite, să folosesc eu căsuța. Tata a iubit-o enorm. Acolo le plăcea părinților să stea peste vară, iar iarna se mutau în casa mare.
E târziu, bine spre miezul zilei, dar eu nu mă simt deloc odihnită. Am citit toată noaptea. Sunt cărți peste tot, sub pernă și lângă, sub pat și lângă, pe măsuță…
O aud pe mama pe prispă. Bate la ușă și intră. Se așază pe colțul vechii lăzi de lemne și ea plină de cărți. Pe față i se citește dezamăgirea:
-Iar ai citit toată noaptea…
Iau prima carte ce-mi cade în mână, dându-i de înțeles că n-am chef de vorbă. O copertă colorată îi atrage atenția și își zgâiește ochii bătrâni:
-Ci-na…cu…Pi- ca-sso…Cine-i Picasso ăsta!?
-Un pictor!
O tăcere ce nu prevestește nimic bun inundă micuța încăpere.
-Îmi pare rău, zice încet și se ridică. Atâta m-a dus capu’!
Îi spun că așa a fost să fie, că decizia ei de atunci a fost totuși bună, că s-a gândit la viitorul meu…îi spun, pentru a câta oară!?, că după un an și jumătate am lăsat baltă facultatea de „disămn”, cum zice ea… știu că nu mă crede și, într-un fel, e și vina mea!
De la acel „nu” din copilărie, niciodată nu am mai discutat nimic pe această temă. Atunci am plecat pe un drum despre sau pentru care nu am mai dat socoteală nimănui.
Iau „Cina cu Picasso” și mă cufund în lectură. Mama intră cu o ceașcă de cafea și eu îl părăsesc pe Picasso pentru scurt timp…