TABLOU!

Orașul a murit…
a intrat în stop ritmic,
impulsiv,
convulsiv,
progresiv.
Nimic nu se mișcă
în spațiul interstelar.
Oamenii s-au prizonierat
în celulele lor,
stau în cumpănă
și privesc descumpăniți,
neliniștiți,
amorțiți,
tulburați
de neștiința lor
și a celor care
ar trebui să știe
ce? de ce? pentru ce?
când și cum s-a întâmplat
ca aerul să fie
poluat,
viciat,
virusat?

Eu am făcut asta!

POVESTEA POVEȘTILOR MELE

Povestea poveștilor nescrise!

Asfințitul își începe spectacolul. Soarele coboară spre neantul zilei ce se sfârșește în curcubee de culori și se avântă în ziua ce stă să-nceapă.E liniște peste calmul nefiresc al oceanului. Doar câte un pelican se scufundă săgeată după peștișori.
E liniște și pe fila mea…nici un cuvânt nu s-a încumetat să-și întindă neliniștea pe albul ei…
Nu mai scriu! Aș scrie, dar nu pot! De fapt mai scriu, dar mai bine n-aș scrie! Nu că aș fi mare meșteră la scris, dar acum mai nimic, deși am articole începute în decembrie, cu subiecte generoase…n-au nici sare, nici piper! Poezii!?? Nici atât!
Doar oceanul își cântă încetișor zbaterea, picurându-mi în suflet o liniște ce pare a veni din alte timpuri!

Povestea poveștii desenate

Linia se unduie molatic pe hârtie, cântând un dor ce-aș vrea să se disipeze în infinit!
* Îți plac liniile…
* Mă înalță…
* Ce-ți șoptesc?
* Doruri…
* Îmi place cum ai început…
* Sper să-ți placă sfârșitul…
* Ți-e trebuie să-ți placă! Două inimi!?
* Trei…inima lui, inima ei, inima lor!
* Poate-ntr-o zi, două inimi se vor contopi într-una…
* Taci!
* Amândouă tăcem! Când vei termina compoziția?
* Mi-e frică să lucrez la ea…acum mi se pare diafană…
* Lucrezi de multă vreme la ea…uneori o privești minute-n șir! Ți-e teamă să nu greșești?
* Știi bine ce se va întâmpla dacă ceva nu-mi place!
* Gândești prea mult!
* Taci!
* Tac! Cine vorbește!? Tu cânți, tu descânți!

„Doruri!”, din ciclul ‘Incertitudini”. Desen pe carton în tuș, creioane colorate și cretă. Dimensiuni: 15/ 22.5 cm. Compoziție personală

„Doruri!”, detaliu din compoziție!

TĂCERE

Tăcere.
S-au frânt cuvintele
în praf de stele.
Tac.
Mi-am risipit cuvintele
în cioburi de lumină.
Tăcere. Tac.
Cuvintele s-au ascuns
în suflet.

„Tăceri”, din ciclul „Incertitudini”. Desen în tuş şi creioane colorate. Compoziție proprie.

ALBIŞOR

Întunericul este dens. În culcuşul de mătase, cald şi protector, se află o omidă. Înăuntru se petrece o minune. Minunea prin care, din grasa şi lacoma omidă apare unul dintre frumoşii lumii animale: fluturele!
Într-o toamnă rece, părintele lui Albişor, fluturele, a fost salvat din scara blocului de Mic. Mic era (şi este şi acum!) îndrăgostit de natură ca şi mama lui! Fluturele a zburat prin casă o vreme, dar prefera o crenguță, capul sau palma lui Mic.
Pentru orice om normal este greu de crezut cum un fluture să-şi dorească compania oamenilor. Dar Mic avea ceva „special” atunci când era în preajma animalelor.
Într-o zi, pe crenguță au apărut nişte ouă mărunțele. Nu ştiu cât a durat până a apărut Albişor. A fost bucurie mare, iar Mic strălucea! I-a povestit profesoarei de biologie de la Clubul copiilor despre Albişor. În scurt timp, toți copiii ştiau povestea fluturaşului ivit pe lume în miezul unei ierni cumplit de geroasă şi îşi doreau să-l vadă! Iar Mic nu a rezistat şi l-a dus la club…doar că gerul nu l-a iertat!
Au urmat zile grele pentru Mic, care era prea mic să înțeleagă sensurile vieții şi ale morții…
Albişor l-a ajutat să înțeleagă!

Post-scriptum!
Albişor a existat în realitate, dar el nu a fost alb. A primit acest nume de la fulgii de nea ce dansau în ziua când a apărut pe lume.
Mic a purtat acest nume multă vreme, până în anii studenției, când colegii l-au rebotezat în Blondu Mic, adică să se ştie care e Blondu Mare şi care cel mic, chiar dacă Blondu Mic era mai înalt decât Blondu Mare.
Se cuvine să aduc mulțumiri Issabelei Cotelin de la „Semaiîntâmplă”, datorită căreia voi puteți citi această poveste!

„Fluturi”, din ciclul „ALB”.Compoziție personală.

(Nu) A murit Luchi!

Primăvara îşi făcea cu greu drum printre troienile iernii. Era spre sfârşitul lui aprilie, dar la munte iarna vine repede şi pleacă târziu.
Eram în clasa a III-a. Aproape zilnic intram în biblioteca din sat, pentru că era în drumul meu spre casă, iar bibliotecarul a ştiut să se apropie de copii şi să-i facă să citească. Nu numai că ştia ce cărți ni se potrivesc, dar ne antrena în discuții pe subiectele cărților. În câțiva ani, am citit cam tot ce se putea citi la vârsta aceea.
Dar să revin la acel sfârşit de aprilie. Popas în bibliotecă. Discuții despre cartea înapoiată. Bibliotecarul îmi aduce o carte, o înregistrează şi mi-o întinde. O bag grăbită în ghiozdan şi plec. Pe drum, curiozitatea mă face să scot cartea din ghiozdan. Pe copertă era desenată o fetiță frumuşică, dar titlul!? Cum adică, „A murit Luchi!??” De la ce-o fi venind Luchi!? Şi de ce a murit!? O fi fost bolnavă sărăcuța de-a murit aşa de mică!? Dar oare doctorii n-au putut-o salva!?
Şi lacrimi grele susură precum pârâiaşele de sub troienile iernii. Ajung plângând acasă. Tata mă întreabă de ce plâng, iar eu îi arăt cartea şi el începe să râdă. El râde. Eu plâng.
– Citeşte mai întâi cartea, apoi dacă mai ai motiv, poți să plângi!
-Dar de ce a vrut Dumnezeu să moară fetița asta!? Nu vreau să ştiu de ce a murit…
– Luchi nu a murit, doar s-a transformat…
-…s-a transformat într-un înger!??
Cartea nu am citit-o atunci. Nimeni nu a reuşit să mă convingă…
…într-o zi, după câțiva ani, într-o librărie, cartea Otiliei Cazimir „A murit Luchi” mi-a atras atenția! Am cumpărat cartea şi am citit-o!

„Flori”, din ciclul „ALB”. Tăieturi pe carton. Compoziție proprie.