DOUĂ BILE ŞI O VIAȚĂ!



Doar două! Le-am purtat şi le port cu mine peste tot…şi-n toiagul sufletului un sac cu amintiri, amestecate ca-ntr-un malaxor…malaxorul implacabil al timpului.
Am plecat prin lume cu inconştiența unui copil, fără să-mi pese dacă-mi va fi bine sau nu…atunci nu mai aveam nimic de pierdut, pierdusem totul sau aproape totul. Şi atunci ca şi acum mai aveam un strop de suflet şi-o inimă împietrită.
Ieri le-am găsit printre creioane. Două bile. Doar două dintr-o sută de bucăți ce-au fost rânduite într-o numărătoare. Numărătoarea mea. A fetiței cu codițe lungi şi blonde. Ele sunt dovada că fetița aceea a existat. Ce stranie coincidență!? O bilă pentru ea şi una pentru mine!
Între fetița de atunci şi eu, cea de acum, există câteva constante: acelaşi suflet zdrențuit de ciulinii vieții, dar care şi-a păstrat intactă candoarea; apoi dragostea pentru cuvânt şi culoare…restul e deşertăciune…
Desenul este o compoziție proprie. Bilele sunt proprietatea mea!

30 de răspunsuri la „DOUĂ BILE ŞI O VIAȚĂ!

  1. Foarte frumos, dar cam trist, Aura, cam trist 🙄
    Este chiar fain când dai peste lucruri sau obiecte pe care le ai din copilărie.. 🤗
    Eu din păcate n-am prea rămas cu lucruri vechi care să mă „teleportez” în trecut datorită faptului că părinții mei după ce lucrurile, sau jucăriile, se stricau, atunci ei le aruncau pentru a nu ne împiedica de ele, deșii acum tare dragi mi-ar fi unele obiecte avute din copilărie.. Dar totuși nu m-am lăsat eu mai prejos și tot am găsit eu – de exemplu: un dog de pe vremea bunicilor care l-am anticipat la 50/60 de ani și pe care l-am recondiționat și îl păstrez cu mare drag 😊

    Dacă nu spuneai că este de la numărătoare, nici nu aș fi banuit de la ce ar putea fi..
    Super tare și desenul care l-am privit ca pe o cunună de flori frumos împletită..
    Numai Bine, Aura.!!!

    • Mă bucur că ți-a plăcut!
      Pentru cei care nu ştiu ce este „dog”-ul, hai să le spunem că este fundul de lemn pe care tăiem legumele/carnea; i se mai spune cârpător, cărpător, tocător.
      Bilele le-am găsit absolut întâmplător, la distanță de câțiva ani, în pământ, în timp ce săpam în grădină. Abia după ce am găsit-o pe a doua mi-am adus aminte de numărătoare. Cred, nu sunt sigură, că sunt din piatră. Sunt grele pentru cât sunt de mici (diametrul = 2 cm).
      Numai bine!

      • Așa, așa ! Îți mulțumesc de explicația dogului și detaliile despre bile. Nu credeam că sunt din piatră, deci chiar sunt de mare valoare.. 🤗

      • Mi-a plăcut dialogul vostru. Și vreau să mă bag în vorbă 😀
        @rostef: am și eu un dog (așa se spunea pe la noi) de peste 40 de ani. Doar că e al meu, nu al bunicii 😦
        @ecoarta: am și eu o piatră cu gaură pe care o purtam la gât cu un fir de piele. Avea un rol simbolic. Mă uit la ea și nu mai am curajul s-o port, semn că am îmbătrânit. 😦
        M-am lăudat destul, nu?

      • Bine ai venit în poveşti!
        La mine în casă te poți „lauda” cât vrei. Ştiu să ascult. Vreau să-ți spun ceva drăguț! Nu eu am zis, ci mămuca, adică bunica mea maternă, care a sălăşluit pe pământ numai 103 ani. Era foarte înțeleaptă! Şi a zis mămuca mea aşa: „bătrân i pământu’ nu eu!” A zis multe…
        Şi poartă pietroiul ăla găurit dacă ție îți place! Numai bine!

  2. Fetița aceea există încă! Poate doar fără cele două codițe blonde. Dar uite că și-a păstrat bilele, ce frumos. Cununa ai desenat-o cred, de bucuria regăsirii lor. Da? Eu n-am văzut tristețe în cuvântul tău, ca Rofstef. Poate un pic de melancolie, că așa e când îți lași gândurile printre amintiri… Îți mulțumesc că mă lași în gândurile tale până într-acolo încât mi se pare că le pot și atinge.

    • Vărucule, mulțumesc! Abia după ce am vizualizat pozele am realizat ce a ieşit! Am făcut multe, dar asta era ceea ce trebuia! Şi gândul m-a dus la cartea E. Oproiu „3×8 plus infinitul”. „3” ca jumătate de „8”; „8”-ul răsturnat semnul infinitului…simple coincidențe! Simple coincidențe!?????
      Numai bine!

  3. Ce mult mi-a plăcut ceea ce ai scris! Și mulțumesc pentru explicația cu „dogul”. Tocmai mă pregăteam să-l întreb pe Stef ce este acela. Eu sunt de fel de pe lângă Suceava și la noi i se spune „fund” obiectului respectiv.

    • Ana, m-ai dat gata cu sintagma „sunt de fel”! Minunat! Dar mi-am adus aminte, că tot e vorba de trecut, de emisiunea lui Alexandru Graur, marele academician, auzită în copilărie la radio! Este singura de care îmi aduc aminte şi în care vorbea tocmai despre „fund”. Şi spunea aşa: „fundu-i fund şi curu-i cur”. Acum fiecare să înțeleagă ce vrea! Iar eu sunt de fel de la poalele Călimanilor şi la noi era…fund. Noi aveam un fund numai pentru mămăligă. Celelalte denumiri le-am întâlnit prin Câmpia Transilvaniei!
      Numai bine, Ană, nume mândru!

    • Avem fiecare „ciulinii” noştri! Mai mari sau mai mici; mai țepoşi sau mai puțin țepoşi…din fiecare fel am avut parte. Urmele lăsate m-au întărit…
      Mulțumesc de gândul bun!
      Numai bine!

    • Magda, ai dreptate! Acum, mai mult ca niciodată, caut urme ale existenței mele trecute. Am găsit destul de multe, dar cele două bile m-au „dat gata”! Mi-am „chinuit” memoria multă vreme până le-am aflat misterul. Apoi a fost un pic mai simplu…
      Numai bine!

    • Da, poveste de poveste. Pe prima am găsit-o în timp ce săpam grădina de legume. A apărut deasupra pământului un colțişor. Am spălat-o şi…nimic! Tata, care a avut o memorie fenomenală, nu şi-a amintit nimic. Am păstrat-o între creioane. După vreo 3 sau 4 ani, după o ploaie torențială a apărut şi a doua. Şiroaiele ce curgeau de pe streaşina atelierului tatei au săpat zdravăn pământul. Tata nu mai era. Am pus-o lângă prima şi, undeva în subconştientul meu, se făcea o „cercetare” puternică. Rezultatul!? Într-o zi am vizualizat numărătoarea…

      • Doamne, ce e-n mințile noastre uneori 🙂
        Cînd mai dau de cineva așa analitic, mă bucur și nu mă bucur. Nu mă bucur, că știu ce înseamnă, dar nu pot să nu mă bucur că nu-s singură…!
        Cit despre tablou, n-am mai zis nimic. Îmi plac, din poziția mea de afon în pictură și muzică, toate. Am doar criterii estetice și subiective. Dar my fav din toate de pînă acum rămîn ciulinii 🙂 ❤

      • Cam ai dreptate! Dar trebuie să trăim şi noi! Şi noi cu noi! Că uneori şi asta e greu să conviețuim noi cu noi!
        Ciulinii!? Mă fascinează! Îmi par un amestec de gingăşie şi neclintire; de dăruire şi respingere…o oglindă a vieții cu toate ale ei…

      • Ciulinii îmi par o rezistență ciudată la toate. Îi taie coasa omului în nestire și ei tot se agață de garduri, uneori cresc pe furiș mai mari decît ele. Sălbatici și țepoși, cu așa o floricică mică și delicată în vîrf, dacă ajung s-o facă. Iar pe cîmpuri neumblate sînt regi. Merită scriși și pictați.

  4. Ale tale sunt, Aurora, ale tale vor fi mereu… fetița blondă… așa am fost și eu 🙂 Te îmbrățișez și te înțeleg atât de bine… of, am tot plâns zilele astea, de asta voi lua o scurtă pauză de la net. Trebuie să mă adun cumva! Te pup

    • Florina! Şi eu am bocit zilele astea: de durere, de bucurie şi de…ciudă! Ştiu că tu mă vezi dincolo de blog…ştiu că înțelegi dincolo de cuvinte…şi pentru asta: mulțumesc!
      Te aştept!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s