NU TE GRĂBI!


Am plămădit din fire de nisip
cu lacrimi, dor și bucurii,
dar și dureri câteva mii,
o nouă inimă…
Cea veche nu-i bună de nimic!
Se zbuciumă și plânge
și crap-ades de dorul tău…
Tu ia-o, doctore, ș-arunc-o
în văgăuna inimilor simțitoare
și pune-o-n loc
pe asta de nisip,
să nu mai simt nimic!
Stai, doctore, nu te grăbi
să-mi sfârteci inima din nou…
Nu te grăbi s-o-mpingi
în neuitare…
E totuși inimioara mea!
Nu ai putea să pui
pe firul de nisip o picătură
minusculă de dor!?
Că-i toamnă, doctore, și-aș vrea
să simt gustul iubirii
din primăvara verilor târzii…

Reclame

LA PLIMBARE!


Dimineața s-a născut
dintr-o noapte muribundă…
sulițe din praf de stele
sparg răcoarea dimineții.
Frunze moarte se zdrobesc
sub pașii mei fără de țintă.
E toamna iar! A câta toamnă
mă ia de mână și mă poartă
pe drumuri vechi, cărări uitate,
printre culori și dulci mirosuri!?
E toamnă!? Vară sau primăvară iar!?
…că-n colț un palmier a înflorit!?

Palmierul meu are fructele verzi ale verii; fructele galbene ale toamnei și florile primăverii…sigur este Florida!

MARIKA ŞI „KENT-UL”


Caut cu disperare cheile prin geantă. Evident că nu le găsesc! Ar fi chiar culmea să dau de ele.
O sun pe Marika şi apare draga de ea într-un suflet. Dincolo de bucuria revederii, descântă în ungureşte, ceva de genul „ce te-ai face fără mine!?”
Îmi trag bagajele în casă şi mă prăbuşesc pe pat. Sunt ruptă de oboseală, transpirată, după o călătorie de cinci ore cu autobuze fără aer condiționat şi cu temperaturi de peste 30°C.
-Doamnăăă, trezeşte-te! Ce-i cu tine!?
Pleoapele mi-s de plumb. O văd pe Marika ca prin ceață…îi aud vocea de parcă ar fi la capătul lumii…
– Ți-am pregătit baia…
Rufăria curată şi cafeaua tare mă aduc cu picioarele pe pământ.
Ar trebui să intru în atelier…nici nu mai ştiu când am intrat ultima dată…peste tot este el! Peste tot sunt pensule, tuburi şi borcane cu vopsele, crochiuri…pe şevalet, o icoană neterminată…pe peretele din stânga este autoportretul lui! Ştiu că este acolo, dar nu mă pot uita…încă mă doare şi-o să mă doară toată viața…îi aud vocea când m-a obligat să-i promit…ultima lui dorință mă biciuie şi strig pur şi simplu: „nu pot!”
Ies din atelier şi dau nas în nas cu Marika.Ține în mână un pachet de țigari „kent”. Sunt uluită şi nu-mi găsesc cuvintele, iar ea îmi spune:
– Am crezut că te-ai apucat de fumat!
Uimirea mea este totală, dar Marika mă lămureşte:
– Da’ strigai în somn: „nu pot” şi „ai kent”(I can’t!), iar eu am crezut că te-ai apucat de fumat prin străinătățurile alea ale tale…şi pleacă descântând ceva în ungureşte…

INCERTITUDINI II, compoziție proprie

REVEDERE


Mă oglindesc în ochii tăi albaştri ca-ntr-o cerească şi inefabilă bucurie! Ți-am simțit mirosul aspru şi sărat chiar şi-n mijlocul pădurii de brad. Te mângâi cu ochii, cu inima şi cu imensa bucurie de a te revedea, Oceanule!


Fotografii din colecția personală!

VORBE


Un arin.
Sub arin e un călin.
Două gaițe bârfitoare
îşi au cuibul în arin.
Şi din vârful lui se uită
ca să vadă
ce se-ntâmplă prin vecini.
Iar călinul are
trei ciorchini
plini cu căline.
Toate-s verzi
şi crude-s toate,
neumblate prin vecini.
Şi de-atâtea vorbe grele,
o călină a roşit.

Fotografie din colecția personală.

PUNCT


„I”-ul a stat prea multă vreme
cu capul în soare…
cred că a făcut insolație,
dar nu l-am putut ajuta…
nu-i găseam punctul!
„i”-ul de la iubire şi incertitudine,
„i”-ul de la ilogic şi irepetabil
era pierdut printre gânduri,
incertitudini şi speranțe.
Era suspendat
între a fi şi a nu fi,
între adevăr şi neadevăr,
între da şi nu,
între mine şi tine.
Dar între noi mai era ceva,
un blestemat de „dar”…
„dar”-ul incertitudinii mele,
„dar”-ul adevărurilor tale nerostite,
„dar”-ul dintre mine şi tine.
A căzut punctul ca un bolovan,
strivindu-l pe bietul „i”.
A rămas doar un punct…
Exact, am pus punct!

„INCERTITUDINI”, compoziție proprie

O ALTFEL DE PLOAIE


Mi-am ascuns lacrimile
în buzunarul unui nor.
Cel mai mic şi mai alb nor.
Dormea pe-o rază
subțirică şi suavă
şi nici nu a băgat de seamă
că i-am umplut buzunarul
cu picuri de dor şi de durere.
Am fugit ca un laş:
să nu mă vadă,
să nu m-audă!
Când s-a trezit a vrut s-alerge,
dar buzunarul greu l-a rostogolit
cu capu-ntr-o stea!
Negru de supărare,
mi-a vărsat în cap
potop de picuri…
Şi-am râs plângând
că de durere şi de dor
nu scapi oricum şi oricând…

„FLORI”, din ciclul „Prin iarbă” (tăieturi pe hârtie). Compoziție proprie. Dimensiune 17/23 cm
(Mi-e dor de ochii albaştri ai oceanului…peste câteva zile voi fi din nou cu capu-n nori şi sufletul prin stele…( sau aşa sunt eu mereu!?)