DRUMUL VIEȚII. COPACII- FLOARE


COPACUL- FLOARE (I)

COPACUL- FLOARE (II)

Compoziții proprii. Desen în tuş pe carton. Dimensiuni 14.5/ 10.5

Reclame

DRUMUL VIEȚII


„OCHII PĂMÂNTULUI” (I)

„Drumul vieții” a fost un proiect de suflet, materializat printr-o ilustrare de carte şi o expoziție, fiecare având propria poveste, demnă de spus tuturor!
Mi-am propus să scot la lumină şi să pun în lumină, într-o expoziție virtuală, câteva dintre lucrările realizate pe parcursul unui an întreg…
Sper să vă placă tot atât de mult cât v-au plăcut şi poveştile mele, pentru că, nu-i aşa!?, şi desenele au ascunse printre linii poveşti despre viață şi frumusețea ei!
Vă îmbrățişez cu sufletul!

FURTUNI


Aseară a fost furtună în zonă. Da’ nu orice furtună, ci una de zile mari, că a venit dumneaei cu tot arsenalul din dotare: fulgere, tunete şi trăsnete, apoi a răsturnat peste noi toate butoaiele cu apă. Însă după ce faci cunoştință cu uraganele, o astfel de dezlănțuire de forțe ți se pare…apă de ploaie!
În timpul furtunii a venit Emy, un puşti simpatic, proaspăt absolvent de şapte clase, curios, inteligent şi dezinvolt. A vorbit şi am vorbit. A vorbit despre toate temerile şi aşteptările vârstei, despre şcoală, colegi şi prieteni, despre tatăl lui mai mult decât despre mama lui, verişoara mea primară.
A vrut să ştie cum desenez şi cum scriu o poezie, dar i-am şi citit câteva poezii.
Afară ploua cu găleata. Spectacolul naturii era uimitor.Şi din adâncurile cele mai adânci ale sufletului meu s-a iscat altă furtună…printre răpăielile sacadate ale ploii, răzbăteau glasuri de copii…printre fulgere vedeam grupuri de copii alergând veseli spre mine…apoi, peste toate, s-a aşternut calm şi albastru, oceanul meu…

Fotografie din colecția personală

URSUL


Duminica se scurge leneşă peste sat, într-o tulburătoare linişte. Vecinii mei se agită prin curți, parcă negăsindu-şi locul. Măriuța tot intră şi iese din casă, Vasilică măsoară drumul de la casă la poartă, parcă aşteptând ceva sau pe cineva. Gavriluț stă pe prispă, iar pe Lenuța n-o văd nicăieri. Eu!? A, eu! Mă uit la ei şi-mi beau cafeaua!
Aud poarta lui Vasilică trântindu-se. E Gavriluț! N-a mai avut răbdare şi a venit. Apare şi Măriuța cu o oală de cafea şi strigă cât o ține gura:
– Doaaaamnăăă! Hai la noi, la cafea! Hai că suntem tăți!
Nu-s „tăți” că Lenuța abia acum lipăie hărnicuț pe drum cu o tavă de prăjituri în mână.
Se strâng sub corcoduş şi tot împing scaunele de colo- colo, să găsească scaunului meu locul cel mai bun. Ş-apoi să nu te duci la ei!? Povestim despre te miri ce: despre vreme şi vremuri, despre întâmplări trecute, dar neuitate, mai ales că noi, adică eu, Gavriluț şi Vasilică, am copilărit împreună.
Ei au rămas, iar eu am plecat departe şi cu fiecare plecare tot mai departe. Cu amar în glas, Gavriluț îmi spune:
– În loc să vii mai aproape, dumneata tot mai departe te duci…
Vasilică îşi aruncă ochii pe coasta Făgetului şi strigă cât îl ține gura:
– Ursuuul, măăă! Uite-l colo pe coastă!
Ca la comandă, toți ieşim în drum. Şi să te ții discuții despre tăieri de păduri, relocări de urşi, lipsa legilor…
Ursul paşte liniştit o vreme, apoi intră în pădurice.
Revenim la cafea. E linişte sub corcoduş. Toți par îngrijorați.
– Să nu te mai duci pe dealuri, doamnă! Că şi pe Bilboraş este o ursoaică cu doi pui. Am văzut-o eu, zice Gavriluț.
– Pe Făget mai este şi o ursoaică cu un pui, zice Ghiță, un alt vecin.
– Da’ şi pe Măgură sunt…
– Nu prea am de ales, nu?! Sincer, îmi pare rău, iar voi ştiți că dealurile astea două ne-au legănat copilăria…Fețele li se destind încet, iar promisiunea de a nu mai colida dealurile îi face puțin mai veseli.
Pe mine, nu!

Ursul pe Făget

Bilboraşul
Fotografii din colecția personală