CRINII


 

     Pe la mijlocul lunii iunie înfloresc şi crinii imperiali, adică cei ce au culoarea portocalie. E drept că nu sunt aşa de spectaculoşi ca cei albi, dar mie îmi plac. Îmi plac pentru că rezistă tuturor vicisitudinilor lumii şi vremurilor.

     Au fost rupţi, tăiaţi, smulşi, călcaţi în picioare, dar ei încă rezistă. Nu le-a mai săpat pământul nimeni de câţiva ani, dar ei încă rezistă. Pământul în care sunt sortiţi să se hrănească este plin de pietre, sârme, ciment, rămase de la construirea blocurilor. Nu le-a pus nimeni o mână de pământ bun. Apă!? Dacă plouă au şi apă, dacă nu, rabdă de sete cu stoicism. Toată lumea sau aproape toată lumea care trece pe lângă ei le rupe florile, apoi după cinci paşi le aruncă pe jos.

     Aşa ne-am învăţat: degetele noastre se transformă într-o greblă şi tot ce ajunge între ele rupem, apoi aruncăm cât colo, fără să privim măcar ce-avem în palmă. O privire ar fi de-ajuns să descoperim o minunăţie de floare! Şi poate atunci le-am da şansa de-a trăi până la capăt!

 

 

DOUĂ FLORI


 

     Primăvara şi-a luat în serios treaba şi a umplut lumea de verdeaţă. Frunzele crude şi lucioase au îmbrăcat crengile cenuşii ale arborilor, iar păsărelele au pus stăpânire pe fiecare copac şi nu mai contenesc cu lucrul.

     Vremea este prea caldă pentru această perioadă, dar câţiva nori au invadat o porţiune de cer, aşternând peste noi o perdea de umbră ceea ce ne permite să evadăm pentru câteva ore din casă. Departe nu ne permitem să plecăm, aşa că o luăm spre malul râului, mai ales că acolo se aud nişte triluri deosebite, însă până acum n-am reuşit să vedem şi păsărelele. Iarba este crudă şi plină de flori delicate care îţi stârnesc o bucurie lăuntrică menită să-ţi limpezească toate gândurile de peste zi. Păşim cu grijă să nu strivim insectele care mişună peste tot, bucurându-se şi ele de o zi plăcută. Păsărele mici zboară de colo-colo, ciripind vesele. Totul în jur este plin de viaţă şi parcă şi nouă ne vine să zburdăm.

     Sub o salcie, iarba crudă şi înaltă a fost culcată la pământ de ploaia de ieri. Din păişul ierburilor se ridică o floare cu o corolă imensă, ale cărei petale pleoştite de prea multă apă, strălucesc în bătaia soarelui. Sprijinită pe-o tulpină firavă şi lipsită de sprijinul ierburilor-surori, gingaşa floarea stă gata-gata să cadă. Din înalt, un fluture alb pluteşte în căutarea unei surse de hrană. Se aşează şi uite-aşa avem două flori, una mai frumoasă decât alta.