DEVOTAMENT


     Această poveste n-ar fi fost scrisă, dacă…

     …într-o dimineaţă blândă de început de septembrie, în timp ce mă îndreptam spre ieşirea din cartier, n-aş fi dat peste o grămăjoară de pământ scos de sub gardul de sârmă. M-am gândit că un câine a dorit să intre în curtea casei, de altfel părăsită. Casa este nelocuită din primăvară, după ce nenea Florea a murit. Tanti Ana a murit acum câţiva ani, iar nenea s-a izolat de lume. N-au avut copii şi doar o nepoată de-a soţiei mai venea la sfârşit de săptămână şi făcea curăţenie.

     Pe vremuri, cei doi soţi ieşeau des la plimbare, ţinându-se de mână şi figurile lor emanau bunătate şi linişte. Deşi aveau o curte destul de mare, creşteau doar câteva găini şi doi câini. Unul era mereu legat, iar celălalt, alb cu pete negre, se plimba nestingherit prin toată curtea.

     Profund afectat de moartea soţiei, nenea Florea nu mai ieşea decât prin curte şi rare erau persoanele care-i deschideau uşa. Într-o toamnă culegea prunele din micuţa lui livadă. M-a văzut, mi-a făcut semn cu mâna să stau şi mi-a întins peste gard o mână de prune. I-am mulţumit, iar el doar a dat din cap.

     După moartea lui, animalele au dispărut şi m-am gândit că pe cei doi câini i-o fi luat cineva să-i păzească curtea. Numai că, cel alb a scăpat şi s-a întors la casa lui. Vroia să ştie de ce nu stă în curtea lui cu stăpânul. Negăsind cale de intrare şi-a făcut. Într-o dimineaţă l-am văzut stând covrig la rădăcina unui pom. A stat nemişcat multe zile acolo, apoi a dispărut şi iar s-a întors. Până la urmă, cineva i-a pus două oale lângă pom, probabil pentru apă şi mâncare.

     Iar el stă acolo în curtea pustie şi se uită foarte atent la fiecare trecător, în speranţa că unul dintre ei aceia mulţi este stăpânul lui.

     Când l-am fotografiat, s-a apropiat de gard, a adulmecat aerul, apoi s-a întors dezamăgit la rădăcina lui, s-a întins şi a închis ochii…

DSCN5112 copy

 

 

 

 

 

 

 

DSCN5113 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

Fotografii din colecţia personală

 

 

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


6.COBÂRZAN

-partea a II-a-

      La sfârşitul  lui august, tata m-a trimis acasă. Nopţile deveniseră foarte reci, iar noi dormeam în mijlocul oilor într-o colibă din scânduri, care nu te apăra nici de frig, nici de vânt, doar că nu dormeai pe pământ. Tata şi cu Cobârzan m-au condus până la marginea poienii, iar eu şi cu un cioban am plecat spre sat. Cobârzan a stat nemişcat până ce nu m-a mai văzut, apoi s-a întors cu tata la stână. Ştia foarte bine care era datoria lui.

      În Vinerea Mare se alegeau oile, iar în ziua aceea n-am mai avut stare până n-au ajuns acasă, cu bine, toţi. Am ieşit de multe ori în drum, încercând să aud măcar clopotele, care să-mi dea de ştire că sunt aproape. La un moment dat, îl văd pe Cobârzan alergând şi n-a durat mult până când a fost lângă mine. A sărit cu labele din faţă pe umerii mei şi a început să mă lingă, umplându-mă cu o porţie generoasă de bale şi noroi. Însă bucuria mea a fost atât de mare că n-a mai contat nimic. Pentru mine n-a contat, dar nu şi pentru mama, care n-a înţeles niciodată cum e posibil să dai cea mai bună oaie pe o javră de câine. Auzind potopul de vorbe grele, Cobârzan a făcut cale-ntoarsă până la turmă şi a însoţit-o până acasă.

     Toată toamna a stat cu mine pe Ciurgău, unde mă duceam cu oile şi vaca la păscut, după ce veneam de la şcoală. Îmi punea mama un boţ într-o trăistuţă, cărţile şi plecam. Părinţii mei aveau alte treburi de făcut cum ar fi de cărat fânul acasă, de scos cartofii, varza, napii porceşti, de reparat una, alta, aşa că era imposibil să mă scutească de făcut treabă! Mai veneam aproape pe înserat şi abia atunci mă apucam să-mi scriu temele, la lumina lămpii cu gaz. Că de învăţat învăţam umblând după animale. Ce-i boţul!? Se lua o bucată de mămăligă, se făcea o adâncitură în care se punea brânză, apoi se rotunjea şi se prăjea în unt. Făcea o coajă atât de bună, că nici un desert din lume n-o întrecea!

      Tata i-a făcut lui Cobârzan o cuşca mare, să încapă, dar el nici n-a intrat în ea, dar să mai şi doarmă. Dormea la capătul târnaţului, însă până ajungea acolo, străbătea toată prispa şi-o umplea de noroi, spre disperarea mamei care ţinea la curăţenie ca la ochii din cap! Tata i-a pus acolo un braţ generos de fân, un cojoc şi acolo a dormit toată iarna. Vorba vine dormit, că patrula de jur-împrejurul curţii, având prin pământ şi apoi prin omăt, adevărată cărare. Nu avea treabă cu nimeni, dar nu-i plăcea să stea cineva prea mult în dreptul curţii noastre, aşa că, de se-ntâmpla ca doi oameni să povestească, ieşea în drum, se punea lângă ei şi nu intra în curte decât când aceştia plecau. Şi plecau repede că numai să-l fi văzut aşa mare şi cu ochii roşii şi te treceau fiori reci. Iar el era aşa de blând, de înţelept şi de devotat şi, din păcate,  numai tata şi cu mine l-am înţeles. Ceilalţi spuneau doar că e bun la oi, iar mama că e o javră nenorocită.

     Hrana lui Cobârzan era un cir, adică o fiertură de făină de mămăligă, în care se mai punea şi câte-o cană cu lapte sau puţină untură de porc rămasă de la gătit. Numai că uneori mânca, alteori nu. O bună bucată de vreme n-am înţeles de ce într-o zi mânca şi în altele nu. Sigur că această frământare o aveam doar eu şi mama, dar fiecare în felul ei: mie mi-era teamă să nu fie bolnav, iar mama că prădăm atâta mâncare, ceea ce nu era departe de adevăr, că nu aveam mâncare de aruncat. La noi în sat, nefăcându-se nici un fel de cereale, ele trebuiau cumpărate, iar banii erau puţini şi se câştigau greu. Şi aşa, în fiecare dimineaţă, mâncarea lui Cobârzan devenise o problemă şi crease o anume tensiune între noi. Refuzul lui de a mânca m-a ambiţionat să dezleg misterul şi m-am pus pe analizat şi selectat toate situaţiile, apoi prin eliminări succesive ale posibilelor cauze, până când am ajuns la cauza reală, pe care am verificat-o, fără să spun nimănui nimic. Dragul meu câine mânca doar dacă puneam eu sau tata ceaunul în roţi, pe sobă, noi puneam făina şi amestecam, noi i-o duceam afară. Numai să fi atins ceaunul mama şi ştia şi nu mânca!

     De atunci nu-i făceam decât eu de mâncare, însă nici după aceea mama nu l-a privit cu ochi buni, dar nici el pe mama. Se ferea din calea ei, iar mama nu-l vedea odată fără să-l blesteme. Orice ar fi făcut, mama nu putea trece peste modul în care a apărut în curtea noastră. „Să dai tu cea mai bună oaie pe un câine!? Te râde tot satul!” Şi, poate, şi mama avea dreptate că vremurile erau grele, iar tata muncea în pădure, în omătul până la genunchi, pentru câţiva lei, din care trăiam şi noi şi animalele.

Fotografie din colecţia personală. Vedere de pe Făget, iar Ciurgăul este în faţă.

DSC04963 copy

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


5.COBÂRZAN     

-partea I-

      Pe Călimani nu eram doar noi cu stâna. Pe toate coastele era câte o stână, însă distanţă dintre ele era destul de mare, iar de văzut nu-i vedeam, doar îi auzeam pe ciobani chiuind. Nu se vizitau pentru că nu aveau timp de vizite, însă se întâlneau când îşi căutau oile pierdute. Şi se pierdeau destul de des şi ajungeai să le cauţi şi câte o săptămână uneori.

       Ne pomenim într-o zi cu ciobanii de pe valea Mureşului că-şi caută nişte oi rătăcite şi, spre norocul lor, ele erau la noi. De obicei, când se mergea la alte stâni, nu te duceai cu câinii după tine că se isca un adevărat război între ei. Şi totuşi, aceştia au venit cu un câine, care, după cum spunea stăpânul lui, nu se dezlipea de el. La stână nu erau decât nişte căţei, care l-au asaltat imediat, însă i-a alungat cu un hămăit gros şi răguşit, iar micuţii au fugit cu codiţa între picioare şi s-au ascuns care pe unde a încăput. Ceilalţi câini erau plecaţi cu ciobanii noştri. Era foarte înalt, lăţos, alb cu pete cafenii şi cu ochii aproape roşii. Îţi inspira teama numai privindu-l. M-am urcat pe gard şi l-am studiat atentă, pentru că ceva mă atrăgea la el. Stăpânul lui mi-a spus că e paşnic şi să nu-mi fie teamă de el. Cum nu-mi plăcea să stau în gura celor mari, mi-am luat găleata şi-am plecat după apă, ştiţi, la izvorul meu, cel cu şarpele! La un moment dat mă uit în spate şi-l văd pe lăţos în spatele meu. Sigur că un fior rece mi-a trecut pe şira spinării, dar nici n-am zis nimica. Cât au stat ciobanii la noi, el a stat destul de aproape de mine, însă la plecarea lor s-a urnit cu greu şi-a plecat. A doua zi ne pomenim cu câinele la stână şi direct lângă mine. L-am mângâiat şi cred că atâta a aşteptat.  Spre seară, un cioban a venit după el, l-a legat şi l-a dus mai mult târât decât de voie bună. L-au ţinut legat câteva zile, însă când i-au dat drumul, iar a venit la noi. Într-o zi, stăpânul lui, ştiind cu cine are de-a face, a venit la tata şi i-a propus să-i dea ceva în schimbul câinelui. Şi ce putea să ceară decât o oaie! L-a auzul cererii, toată lumea a început să râdă. Cum să dai o oaie pe un câine!? Şi totuşi, tata a dat o oaie pentru un câine! De fapt, tata mi-a făcut un cadou, iar bucuria mea a fost imensă. Nu, n-am primit de la părinţii mei cadouri scumpe sau multe, dar de acesta nu voi uita niciodată. Atunci l-am botezat Cobârzan. Nu ştiu ce nume a avut înainte, dar pe acesta l-a acceptat imediat, ca şi cum aşa ar fi fost strigat toată viaţa lui. Nu se dezlipea de mine şi de tata, doar dacă îl legai, însă când îi dădeai drumul o lua la goană până unde era unul dintre noi. Cobârzan şi-a dovedit însă şi vrednicia, fiind un paznic grozav pentru oile noastre. Toată noaptea patrula de jur împrejurul stânii şi nu o dată, a alungat urşii veniţi la vânat. Cam la două săptămâni plecam în sat pentru câteva zile, timp în care tata mai cosea, o mai ajutam pe mama la fân sau se rezolvau alte treburi. De fiecare dată, Cobârzan era după noi. Niciodată n-a stat la stână fără unul dintre noi.

       Toamna, când am coborât oile de pe munte, el s-a instalat în curtea noastră, ca un vrednic şi adevărat stăpân ce era!

       Nu, nu am poze cu Cobârzan. În anii aceia, în locul unde am trăit eu, nici nu putea fi vorba să ai un aparat foto. Mai veneau turişti şi făceau poze, am câteva din vremea aceea, dar cu el n-am. El este în inima mea!

 

IMG_8179 copy

 

ISTERIE


 

Latră-un câine colo-n stradă.

Zboară pietre şi pietroaie.

Bietul fuge în tufiş.

Oameni roşii,

toţi ca para focului,

dau din mâini 

şi din picioare.

Urlă cât îi ţin plămânii.

Nu mai sunt oase prin iarbă.

Nici fârâmituri nu sunt.

Doar sub piele

oase sunt.

DSCN2348 copy