ADELINA

-partea I-

      Până la sosirea autobuzului, mai sunt cam 15 minute. Banca din staţie este aşezată cu spatele la stradă. Apare o bătrânică gârbovită de anii mulţi şi cu auzul slab, dar cu chef de vorbă. Încerc să mă înţeleg cu ea cât de cât, iar autobuzul meu pleacă în treaba lui. O urc pe bătrânică în autobuzul ce-o duce pe strada ei şi mă aşez pe bancă. Apare Adelina cu rucsacul de şcoală cu cărţi şi o plasă plină de cumpărături. Îmi spune că autobuzul a plecat. Povestim de una de alta, despre şcoală, despre viaţă. Acum este elevă la liceu. Vine autobuzul şi mă urc în faţă, iar Adelina în spate. Îmi aduc aminte de povestea ei, o poveste fascinantă, ce merită spusă, spre luare-aminte. Pe Adelina am cunoscut-o acum 9 sau 10 ani, într-o toamnă, la începutul anului şcolar.

Iniţiasem un proiect educaţional pentru copiii cu dificultăţi de învăţare, cu scopul de a demonstra că terapia prin artă le poate diminua problemele şi îi poate ajuta să le crească stima de sine. Vestea despre minunăţiile făcute din materiale reciclabile şi veselia din săliţa de la ultimul etaj s-a dus repede. Foarte mulţi copii îşi doreau să participe, iar eu le-am promis că în următorul an şcolar îi voi înscrie şi pe ei, ceea ce am şi făcut. Pe Adelina am remarcat-o repede: era frumoasă, cu părul negru, cârlionţat şi cu doi ochi albaştri, pătruzători, dar şi foarte îndemânatică. Reuşea să facă modelul propus în timp ce eu explicam, apoi îi ajuta pe ceilalţi copii, uneori cu 4-5 ani mai mari ca ea. Relaţia dintre mine şi copii se încheia la sfârşitul activităţii.

Pe la sfârşitul lunii octombrie, într-o zi de toamnă blândă, plec spre casă cu gândul să mă bucur de ultima fărâmă de căldură. Cufundată în gândurile mele, abia aud o voce subţirică care mă striga. Pe partea cealaltă de alee era Adelina, încă cu ghiozdanul în spate şi cu o plasă de pânză plină cu cumpărături. O întreb dacă îşi aşteaptă părinţii, dar îmi spune că m-a aşteptat pe mine. Îi iau plasa şi ne aşezăm pe o bancă, apoi îmi zice că tatăl ei vine de la lucru pe la 4, iar mama e plecată în Germania, la lucru. Mă ofer să-i duc plasa până aproape de casă, dar refuză, motivând că e obişnuită să care şi că altceva doreşte de la mine: o reţetă de ciorbă sau supă, fie ce-o fi, numai bună să fie. N-apuc să zic ceva că-mi explică rapid că se descurcă cu pregătitul mâncării, cu curăţenia, cu spălatul farfuriilor, cu…, cu… . Nu mă convinge, dar mă ofer să-i scriu o reţetă. Se oţărăşte la mine, aşa delicat, că n-are nevoie de reţetă scrisă, ci doar să i-o spun. Mă conformez şi mă asigur că ştie toate detaliile preparării, dar şi că va fi atentă la aragaz.

Timp de-o săptămână n-am mai văzut-o. Într-o zi, o colegă îmi spune că mă caută “una mică”. Ies pe coridor şi dau cu ochii de Adelina. Un minuscul degeţel arătător îmi face semn să mă aplec. Îmi şopteşte la ureche un mulţumesc, se-ntoarce şi-o ia la fugă. Se-ntoarce din drum şi-şi pune acelaşi degeţel pe gură. Repet gestul: este secretul nostru! Ne întâlnim la activităţile săptămânale, dar se comportă la fel. Numai că într-o zi iar m-a aşteptat în faţa şcolii. De data asta dorea o reţetă de prăjitură, una simplă s-o poată face şi recunoaşte că n-a mai făcut niciodată. Mă strânge-n spate şi, pe moment, îmi pare rău c-am intrat în jocul ei. Ne aşezăm pe bancă şi-mi povesteşte că peste două săptămâni vine mama din Germania şi fraţii de la facultate şi-ar vrea să le facă o surpriză. Îi promit că a doua zi va avea reţeta, dar cu o condiţie: mama să mă caute să vorbesc cu ea. Acceptă. În acel sfârşit de săptămână, m-am tot gândit la fetiţă, să nu fi păţit ceva şi-mi reproşam naivitatea de-a intra în jocul ei. Luni m-am dus în curte  s-o văd. Era între fetiţe, săreau, într-un complicat joc de picioruşe, peste un elastic. Nu m-a mai căutat. O vedeam doar la activităţi şi, sincer, mă bucuram că nu mă caută. Mi-era frică să nu facă nişte minuni şi să se accidenteze.

Cât să fi trecut!? Două, trei săptămâni!? Nu ştiu! Cert e că într-o zi, în faţa şcolii, mă aştepta o doamnă, care m-a întrebat dacă eu sunt „doamna cu hârtiile”. Mi-a mulţumit pentru că am ajutat-o pe Adelina cu reţete. Ne-am aşezat pe bancă şi m-a întrebat dacă cunosc povestea fetiţei. Îi spun că Adelina nu mi-a spus nimic, iar eu nu am întrebat-o nici pe ea, nici pe altcineva.

 

 

 

 

POVEŞTI DE VIAŢĂ

     În drum mă întâlnesc cu vecina noastră, Nana. Cum fiecare mergea în treaba ei, ne oprim să mai povestim. Avea o plasă plină, iar deasupra se vedeau câteva hăinuţe pentru un copil mic. O întreb unde merge. Observă că mă uit nedumerită la plasă şi-mi spune că merge la Ana, că are copil mic. „Care Ană?”, întreb şi-mi spune că „Ana, nepoată-mea, ştii atunci în iarna lui…”.

     Era iarna lui 94. Lumea trăia din plin bucuria sărbătorilor de iarnă. În preajma amiezii, o ambulanţă îşi croia cu greu calea pe drumul de pământ, acoperit cu un strat gros de omăt. În partea aceea de sat erau câteva case izolate de două dealuri în care locuiau câţiva bătrâni, dar erau şi familii tinere. S-a aflat repede că pe Floarea au apucat-o durerile facerii. A doua zi, o veste cutremurătoare a străbătut satul, ca un fulger: Floarea murise la câteva ore după ce a născut! Floarea nici n-a apucat să-şi vadă fetiţa şi s-a dus. Toată lumea era devastată de veste şi fiecare se întreba ce se va întâmpla cu fata, mai ales că Vasile, tatăl ei, murise când Floarea era însărcinată în cinci luni. Aveau trei băieţi, iar cel mai mare, de 14 ani, şi-a luat în serios rolul de cap de familie. Băiatul a cerut să-i fie adusă acasă sora, că el o va creşte, însă nimeni nu a luat în seamă dorinţa lui. În zilele acelea, toţi vorbeau despre drama acelei familii. Vasile rămăsese orfan de ambii părinţi, la fel ca şi Floarea. Pe Vasile l-au crescut fraţii, iar pe Floarea, bunica dinspre mamă, lelea Ileană. Însă nici lelea Ileană n-a avut o soartă mai bună, că şi ea a rămas văduvă de tânără, cu două fetiţe, vecina mea, Nana, şi mama Floarii.

     Preotul din sat s-a dus la spital, i-a dus fetiţei haine şi s-a interesat de soarta ei, ba chiar a şi botezat-o, dându-i numele de Ana. Până la urmă lelea Ileană a hotărât să crească fetiţa, aşa cum o va ajuta Dumnezeu. Spre primăvară, când s-a mai încălzit şi fetiţa era mărişoară, a început s-o ducă la biserică. Lumea se minuna de fetiţă, iar străbunica, făcându-şi cruce, spunea fiecărui om că se roagă s-o ţină „Tătucul bun din cer şi Măicuţa Sfântă” până merge la şcoală. Oamenii îşi făceau la rândul lor cruce şi-i dorea sănătate şi putere. Anii au trecut şi Ana a mers la şcoală, iar lelea Ileană se ruga acum să trăiască până termină clasa a IV-a, apoi cele opt clase şi liceul. Ana s-a făcut o fată frumoasă şi cuminte şi şi-a terminat şi liceul. Străbunica era mândră de copilă, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru nepreţuitul dar de-a avea o viaţă lungă şi de-a o vedea mare, pe picioarele ei.

     Ana s-a măritat cu vecinul meu, Ghiţă, orfan şi el de tată. După un an, Ana a adus pe lume un băieţel, de care este mândră toată familia.

     La câteva luni după botezul micuţului, lelea Ileană s-a dus pe drumul ei. Îşi încheiase menirea pe pământ, pentru că „Tătucul bun din cer şi Măicuţa Sfântă” i-au lungit viaţa, i-au dat sănătate şi putere şi, cred din tot sufletul, că odată cu ea s-a încheiat şirul de necazuri ale acestor familii greu încercate de soartă.

 

 

 

 

 

 

 

 

Fotografie din colecţia personală. Casa unde a trăit Vasile şi Floarea este în prim plan. Fotografia este făcută în iarna aceea.