Este foarte cald şi apropierea de defileul Mureşului ne dă speranţa că temperatura va mai scădea. Pe cer se bulucesc câţiva nori şi o ploaie scurtă retează pentru moment arşiţa. De pe versanţi, vântul aduce într-o ploaie galbenă primele frunze de toamnă.
Cu o mare strângere de inimă, realizez că vacanţa mea se va sfârşi curând. După o călătorie de aproape opt săptămâni, îi pun capăt acolo unde a început, adică la munte, apoi acasă. În această călătorie am revăzut Borsecul şi Tarniţa după mai bine de trei decenii şi pentru prima dată lacul Beliş, cascada Vălul Miresei şi lacul cu nuferi de la Băile Felix.
N-o să vă vorbesc despre cazare, despre ce-am mâncat, ce-am cumpărat. Nu, pentru că am făcut ceea ce face orice om obişnuit când pleacă în concediu.
N-o să postez nici fotografii cu minunatele peisaje văzute, nu pentru că n-aş avea, ci pentru că au făcut-o alţii înaintea mea cu mult mai bine!
Dac-am fost fericită!? Da, am fost cu cei mai dragi oameni de pe pământ lângă mine!
Dac-am fost mâhnită!? Da, pentru că jumătate din cei dragi ai mei n-au fost lângă noi!
Ei, bine! Tot o să postez nişte fotografii, dar din acelea care m-au obligat să privesc mai atentă în jurul meu, să mă opresc o clipă locului şi, poate, să meditez la efemeritatea vieţii!
Chipul gingaş al unei flori, al unui fluture sau bondar alergând după hrană mi-au dat impresia de fericire, într-o libertate dictată doar de legile naturii.
De câte ori am ajuns la altitudini mai mari de 1000 de metri, m-am simţit fericită şi liberă tocmai pentru că natura făcea legea!
Fotografiile sunt din colecţia personală
Ecoarta's Blog 