MIERLELE

Pe la începutul lui februarie, am plecat spre munte, acasă la părinţi. În plină câmpie transilvană, n-ai fi găsit nici măcar un pumn de zăpadă, iar temperaturile se învârteau în jurul a zece grade cu plus. La munte, zăpadă câtă vrei şi frig cât cuprinde, cu temperaturi scăzute de până la 17 grade, cu minus evident. Prima consecinţă, o drăguţă de viroză, mai ales că în casă era foarte cald. Părinţii, fiind în vârstă, aveau nevoie de căldură, iar eu, tot plimbându-mă, am găsit foarte uşor şi o tuse. După câteva zile, temperaturile au mai crescut, mai ales spre amiază.

Într-o zi, fiind în criză de inspiraţie, am ieşit în curte. Dinspre fântână se auzeau ciripituri, iar prin meri se agitau mierlele sure. M-am apropiat de gard încet, iar ce-am văzut mi-a înseninat ziua. Sub razele călduţe ale soarelui, se jucau prin omăt multe mierle. Încerc să le număr, aşa câte una, dar nu reuşesc, pentru că se mişcă de colo-colo. Schimb strategia şi le grupez. Greu şi aşa, dar tot număr 12 bucăţi! Plus cele din măr, încă vreo 8, total 20. Sar, îşi vâră capul în zăpadă, se ating cu ciocul, ciugulesc din merele căzute! Cele din măr sunt mai liniştite: mănâncă şi atât! Un ţiuit prelung sparge linştea. Vine din vârful mărului, dar nu are nici un efect! S-a dat alarma! Mă îndepărtez de gard şi ies în grădină. În mesteacănul din curtea vecinului, văd un uliu. Se ridică şi se roteşte în cercuri largi peste curte. Jos, nici o reacţie! Mă duc cât mai aproape de măr şi aştept îngrozită să se repeadă, să înşface o biată vietate şi să-şi potolească foamea. Îl urmăresc cu privirea, apoi se îndepărtează până dispare. Mă simt uşurată pe moment, apoi brusc îmi dau seama că bietul  a rămas flămând. Din cauza mea!?

Mă întorc în ogradă cu gândul să intru în casă după aparatul foto. Când m-am întors locul era gol. Spectacolul se terminase. Doar o mierlă se odihnea pe-o creangă! Degeaba am ieşit în zilele următoare cu aparatul de gât, spectacolul a avut o singură reprezentaţie!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fotografii din colecţia personală

POVEŞTI DE VIAŢĂ

     În drum mă întâlnesc cu vecina noastră, Nana. Cum fiecare mergea în treaba ei, ne oprim să mai povestim. Avea o plasă plină, iar deasupra se vedeau câteva hăinuţe pentru un copil mic. O întreb unde merge. Observă că mă uit nedumerită la plasă şi-mi spune că merge la Ana, că are copil mic. „Care Ană?”, întreb şi-mi spune că „Ana, nepoată-mea, ştii atunci în iarna lui…”.

     Era iarna lui 94. Lumea trăia din plin bucuria sărbătorilor de iarnă. În preajma amiezii, o ambulanţă îşi croia cu greu calea pe drumul de pământ, acoperit cu un strat gros de omăt. În partea aceea de sat erau câteva case izolate de două dealuri în care locuiau câţiva bătrâni, dar erau şi familii tinere. S-a aflat repede că pe Floarea au apucat-o durerile facerii. A doua zi, o veste cutremurătoare a străbătut satul, ca un fulger: Floarea murise la câteva ore după ce a născut! Floarea nici n-a apucat să-şi vadă fetiţa şi s-a dus. Toată lumea era devastată de veste şi fiecare se întreba ce se va întâmpla cu fata, mai ales că Vasile, tatăl ei, murise când Floarea era însărcinată în cinci luni. Aveau trei băieţi, iar cel mai mare, de 14 ani, şi-a luat în serios rolul de cap de familie. Băiatul a cerut să-i fie adusă acasă sora, că el o va creşte, însă nimeni nu a luat în seamă dorinţa lui. În zilele acelea, toţi vorbeau despre drama acelei familii. Vasile rămăsese orfan de ambii părinţi, la fel ca şi Floarea. Pe Vasile l-au crescut fraţii, iar pe Floarea, bunica dinspre mamă, lelea Ileană. Însă nici lelea Ileană n-a avut o soartă mai bună, că şi ea a rămas văduvă de tânără, cu două fetiţe, vecina mea, Nana, şi mama Floarii.

     Preotul din sat s-a dus la spital, i-a dus fetiţei haine şi s-a interesat de soarta ei, ba chiar a şi botezat-o, dându-i numele de Ana. Până la urmă lelea Ileană a hotărât să crească fetiţa, aşa cum o va ajuta Dumnezeu. Spre primăvară, când s-a mai încălzit şi fetiţa era mărişoară, a început s-o ducă la biserică. Lumea se minuna de fetiţă, iar străbunica, făcându-şi cruce, spunea fiecărui om că se roagă s-o ţină „Tătucul bun din cer şi Măicuţa Sfântă” până merge la şcoală. Oamenii îşi făceau la rândul lor cruce şi-i dorea sănătate şi putere. Anii au trecut şi Ana a mers la şcoală, iar lelea Ileană se ruga acum să trăiască până termină clasa a IV-a, apoi cele opt clase şi liceul. Ana s-a făcut o fată frumoasă şi cuminte şi şi-a terminat şi liceul. Străbunica era mândră de copilă, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru nepreţuitul dar de-a avea o viaţă lungă şi de-a o vedea mare, pe picioarele ei.

     Ana s-a măritat cu vecinul meu, Ghiţă, orfan şi el de tată. După un an, Ana a adus pe lume un băieţel, de care este mândră toată familia.

     La câteva luni după botezul micuţului, lelea Ileană s-a dus pe drumul ei. Îşi încheiase menirea pe pământ, pentru că „Tătucul bun din cer şi Măicuţa Sfântă” i-au lungit viaţa, i-au dat sănătate şi putere şi, cred din tot sufletul, că odată cu ea s-a încheiat şirul de necazuri ale acestor familii greu încercate de soartă.

 

 

 

 

 

 

 

 

Fotografie din colecţia personală. Casa unde a trăit Vasile şi Floarea este în prim plan. Fotografia este făcută în iarna aceea.

DORINŢĂ

Aş vrea să fiu un fulg,

să-mi caut fraţii

în neant şi împreună

să-mbrăţişăm pământul.

Cu braţe reci

să-l încălzim

şi să-l ferim

de viscole şi ger.

Aş vrea să fiu un fulg

şi să aduc

o iarnă blândă

ca-n poveşti!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fotografie din colecţia personală.

 

ÎNCEPUT DE IARNĂ

 

     Iarna s-a lăsat aşteptată mai mult ca-n alţi ani. Într-o dimineaţă, fulgi leneşi s-au revărsat peste lume, albindu-i vremelnic urâciunea.

     Doar copiii  s-au bucurat şi-au luat cu asalt întinderile creind o lume de omuleţi paşnici şi stranii. Amurgul se întinde peste sat tăcut şi rece. Ies să iau o gură de aer proaspăt şi mă-ndrept spre drumul de la vale. Cuprind cu ochii zarea uşor înceţoşată. Din hornurile caselor se înalţă fuioare calde de fum, iar în case, oamenii s-au adunat pe lângă sobe. Simt în nări miros de răşină arsă, de mere coapte, de copilărie…

     Departe, pădurea tiveşte ca o dantelă satul. Mă simt ca la-nceputul lumii…

Fotografii din colecţia personală!

SĂ VINĂ IARNA!

 

Ieri, aşa spre înserat,

au pornit

din preaînaltul

câţiva fulgi

muiaţi în apă,

slăbănogi

şi deşiraţi.

Ba pe mână,

ba pe nas

se topesc.

Pe pământ

abia ajung.

Nu se-adună

laolaltă

să îmbrace

iar pământul

cu o ie de omăt.

Şi-mi doresc

să vină iarna,

 înaintea primăverii.

 

 

 

 

 

 

 

 

Compoziţie din colecţia personală. Carton 15/10 cm. Tapiserie din hârtie, flori din pânză de bumbac.