Dimineaţă rece de primăvară care se încăpăţânează să plutească în neant.
Stau în atelier şi nu se leagă mare lucru, adică sunt în pană de idei. Iau ceaşca de cafea în mână şi mă apropii de geam. Peisajul este sumbru: totul pare cenuşiu şi mohorât. Se porneşte un vânt rece şi sălbatic ce-ntoarce crengile pomilor în toate direcţiile.
Zbaterea crengilor crează linii şi forme ciudate şi, dintr-odată, îmi vine o idee pe care foarte repede o s-o pun pe hârtie şi am s-o tai!
Alaltăseară când m-am întors de la fân de pe şaşcă, am trecut prin faţa şurii, tot cu ochii prin iarbă, poate- poate găsesc ceva interesant. Şi-am găsit!
Nişte frunze de un verde închis, contrastau puternic cu culoarea otăvii. Mă aşez să văd despre ce-i vorba. Pe o tulpiniţă nu mai mare de-o şchioapă, se înşirau circular frunzele, iar în vârf se vedeau câţiva bobocei. După vreo două zile, tulpina s-a umplut de clopoţei.
Stau lângă ea şi-o admir. Mă încearcă un sentiment de compasiune: e străină! Locul ei de baştină e departe, pe coastă.
O sămânţă a ajuns aici astă iarnă, odată cu fânul şi-a căzut lânga şură.
…urmarea?! Tocmai v-am spus-o!
Ecoarta's Blog 