CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI

3.URSUL

     Băiatul care dădea oile în strungă, strungarul, a plecat acasă şi nu s-a mai întors. Fiind cu oamenii la limită, tata n-a mai angajat pe nimeni că, oricum, n-avea pe cine în toiul verii, aşa că a trebuit să dau eu în strungă o bună bucată de vreme, până s-a rezolvat treaba. De la o vreme devenise obositor, mai ales că mergeam şi cu oile în porneală, ceea ce-mi scurta mult orele de somn, iar la patru dimineaţa trebuia să fiu în picioare.

      Întâmplarea ce urmează s-o povestesc, s-a petrecut într-o noapte ploioasă. Cine n-a apucat o noapte ploioasă pe munte nu va înţelege uşor cum e! Nici ziua nu-i plăcut, dar noaptea! De fapt în noaptea aceea n-a plouat, ci a curs parcă cu găleata. A tunat, a fulgerat, iar trăsnetele zguduiau pământul, dându-ţi senzaţia de sfârşit de lume. Negurile groase au năvălit peste poiană, accentuând sentimentul că cerul este deasupra capului tău. Tata m-a învelit într-o pelerină şi m-a trimis între oi să le dau în strungă. În mijlocul ocolului era un bolovan mare pe care m-am urcat şi, cu toată urgia din jur, am adormit. La un moment dat, zarvă mare: câinii au sărit de pe unde se adăpostiseră şi lătrau, oile behăiau speriate, bulucindu-se asupra gardului, ciobanii urlau, iar eu, năucă, plină de apă, nu ştiam ce se întâmplă. L-am auzit pe tata strigându-mă disperat, iar când m-a găsit, s-a bucurat nespus că nu eram eu victima. Ce se întâmplase!? Ursul a intrat în ocol, a luat o oaie, a sărit gardul cu ea şi dus a fost.

     A fost una din multele întâmplări prin care am trecut. Unora le-ar provoca fiori reci pe şira spinării, dar pentru copiii născuţi acolo, în munţi, erau lucruri normale.

 

 

 

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI

1. O VARĂ CUM N-A MAI FOST ALTA…

      Vara aceea mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Terminasem clasa a V-a cu rezultate foarte bune şi urma o vară ca toate celelalte, adică urcat şi coborât dealuri la făcut de fân, iar în sărbători la cules de poame şi bureţi, ceea ce azi s-ar traduce prin culesul fructelor şi ciupercilor de pădure.

     De joacă nici nu putea fi vorba. În acele vremuri, copiii rar aveau timp de joacă, poate în câte-o duminică, câteva ore, însă în restul timpului trudeau alături de părinţi la tot felul de treburi.

     În vara aceea, tăticuţul meu a făcut stână pe Călimani, iar eu urma să lucrez şi mai mult decât până atunci, aşa că am luat  cea mai „înţeleaptă” hotărâre: s-o şterg de-acasă urgent! Fără să suflu o vorbă despre ceea ce aveam de gând să fac, am luat-o spre munte,doar că, văzut din sat, muntele părea aproape, drumul până acolo însă era lung. Din fericire pentru mine, întotdeauna am găsit soluţii pentru situaţiile dificile în care m-am aflat. Acuma, şi jur, nu toate au fost dintre cele mai inspirate! Ce-am făcut?! Căldură mare, iar mie nu-mi prea place căldura! Drum lung, iar mie nu-mi prea place să merg mult pe jos! Undeva, la marginea satului, lângă drum, era priponit un cal, aşa că l-am dezlegat şi fără şa, fără pătură şi bici, am pornit-o. Stâna era cam la 16 km de sat, într-o margine a unei poieni mari, păzită de câţiva dulăi zdraveni şi, ştiind acest lucru, am dat drumul calului, care s-a întors acasă, şi m-am urcat într-un brad, de unde m-a recuperat tata, absolut stupefiat unde-şi găsise fata!

     A fost cea mai frumoasă vară din viaţa mea. Oricâte veri frumoase au mai fost, şi-au fost, ca aceea nici una şi nici nu vor mai fi. Eram atât de aproape de cer, un cer cu stele cum n-am mai văzut niciodată de atunci, iar prin iarbă străluceau zeci de licurici. Ce căuta un copil în miez de noapte afară, pe munte!? Era rânduiala stânilor din acea vreme să scoţi oile la păscut „în porneală”, tocmai în crucea nopţii.

     Sigur, mama n-a fost cea mai fericită fiinţă din lume când s-a trezit cu toată gospodăria pe cap, cu iarba necosită şi fata hălăduind ca un băieţoi pe munţi, după oi. A încercat să mă aducă acasă, dar nici măcar tata nu s-a aliat cu ea. Aşa că mergeam acasă doar când mergea tata şi ne întorceam la stână tot împreună.

     Minunate amintiri îmi năvălesc în minte, unele triste, altele amuzante, dar toate îmi produc o tristeţe dulce-amară, pentru că amintirile au rămas, estompate de timp, iar locurile doar cu numele..

     Nu, n-am mai fost niciodată de atunci acolo şi nici n-o să mai merg şi nu pentru că n-aş putea, ci pentru că nu vreau. La ce mi-ar folosi, la vârsta mea, să merg acolo, mai ales că pădurile au fost rărite, au trecut tractoare şi remorci, făcând drumuri adânci ca nişte răni ce nu se vindecă prea curând. Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre pădurea, poiana şi munţii din copilăria mea.

 

 

 

 

 

 

 

Apus pe Călimani