CÂNTECELE PĂDURII


     M-am născut la poalele munţilor Călimani, într-un sat de poveste, înconjurat de imense păduri de molid. Am hălăduit prin păduri încă din primul an de viaţă, când mama, neavând cu cine mă lăsa, mă căra cu ea, în braţe, până la stâna unde făcea brânză. Greu i-o fi fost dragei mele mame să mă ducă kilometri întregi, apoi la întoarcere şi produsele de la stână: caş, urdă, jântuit, jântiţă şi altele câte-or fi fost, mai ales că niciodată nu mi-a plăcut să merg prea mult pe jos.

     Când am crescut mai mare şi-am devenit independentă, alegeam pădurile care nu erau la o depărtare mai mare de sat de 4-5 km. Pădurea îmi spunea poveşti, poveşti pe care doar eu le auzeam şi le înţelegeam.”Ce faci tu, singură, în pădure?” mă întreba mama. „Ascult cântecul şi poveştile pădurii!” spuneam eu, iar mama se închina, crezând că unica ei fiică e dusă cu capul.

     Apoi îmi plăcea să-i ascult pe bătrâni. Şi spuneau bătrânii nişte întâmplări atât de minunate, că nu mă mai săturam ascultându-i. Unii îmi cântau de bucurie că cineva sta şi-i asculta. Că, vezi, de prea multe ori n-avem timp să-i ascultăm şi, Doamne, câte ştiu bieţii de ei! Dar cine să-i asculte!?

     În anii tinereţii lor, cutreierând pădurea, i-au auzit poveştile, cântecele, suspinele. Şi acolo îşi deschideau sufletul, îşi spuneau dorurile. Că ea, pădurea, îi înţelegea şi-i asculta răbdătoare. Pe neştiute cărări, pe sub cetina brazilor s-a născut şi acest cântec, pe care mi l-a cântat, cu mulţi ani în urmă,  Maria Pop, azi în vârstă de 100 de ani.

Peste deal, peste obcină

Este-o creangă de cetină.

Bate vântu’  ş-o clatină,

Din vârf până-n rădăcină.

Da’ nu-i vina crenguţii

Cum i vina măicuţii.

Nu m-o lăsat a iubi

Cu cine m-aş potrivi.

Nu m-o lăsat să iubesc,

Cu cine mă potrivesc.

Lasă-mă, măicuţa me,

Să iubesc pe cine-oi vre,

Că ruşine nu-i ave.

Lasă-mă, măicuţă-n pace,

Să iubesc pe cine-mi place

Că ruşine nu ţ-oi face.

 DSCN1722 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fragment dintr-o cusătură populară.

 

 

 

 

 

Reclame

COBÂRZAN


 

-ultima parte-

          Vara s-a scurs de pe munţi pe nesimţite, lăsând locul brumelor, ceţurilor şi vânturilor reci. La Vinerea Mare, oile au pornit spre sat, însoţite de tânguirea tristă a munţilor, rămaşi pustii, dar în stăpânirea sălbăticiunilor.

Spre amiază au intrat în sat. În frunte, cum era de aşteptat, era Cobârzan. Am ieşit de multe ori la poartă să văd turma şi, într-un târziu, am auzit clopotele şi pe Cobârzan alergând spre mine. Întâlnirea a fost emoţionantă, dar el n-a stat prea mult cu mine, ci a dat o raită prin curte, să vadă dacă totul este la locul lui, apoi s-a întors la oile lui. A stat în drum şi-a petrecut cu ochii fiecare gospodar care pleca cu oile lui.

Viaţa şi-a reluat cursul firesc: tata la lucru în pădure, mama cu toată gospodăria pe cap, iar eu la şcoală. După ce veneam de la şcoală, o ajutam pe mama la treburile de pe lângă casă, care erau multe de tot şi abia biruia să le facă, mai ales că tata pleca cu noaptea-n cap şi tot cu noaptea-n cap venea acasă. Într-o zi, abia venită de la şcoală, o aud pe mama tunând şi fulgerând în curte. Ies să văd ce-a nemulţumit-o şi  aflu că prietenul meu iar a vărsat mâncarea din ceaun. Aşa protesta el dacă nu-i făceam eu mâncarea! Ghinionul lui! Mama a luat o bucată de scândură şi-a aruncat-o spre el, lovindu-l la un picior. N-a scos un sunet, n-a alergat. S-a întors mirat şi s-a uitat preţ de câteva secunde la noi, apoi, cu capul plecat, s-a îndreptat spre poartă. A sărit gardul şi-a plecat. Ne-am văzut fiecare de treabă, eu cu învăţatul, mama cu-ale ei. Auzim un vecin strigând afară şi ieşim amândouă să vedem ce s-a întâmplat. Vecinul ne spune să mergem să luăm câinele din drum că nu poate merge şi se târâie pe picioarele din faţă. Am alergat într-un suflet până la poartă şi l-am găsit pe podeţ. Am deschis poarta şi, târându-se, a intrat în curte. Avea la gură spume albicioase. Am început să plâng în hohote şi mama m-a trimis să aduc din casă lapte. Striga şi ea, speriată: „ce-ai făcut, nebunule, ai lins otravă?” I-a turnat pe gât lapte, iar pe mine m-a trimis în casă, interzicându-mi să mai ies afară. Am plâns mult, cu suspine, sperând ca laptele să-l salveze. Vădit afectată, mama a stat îmbrăcată şi l-a aşteptat pe tata să se întoarcă acasă. Când a intrat pe poartă, mama a ieşit şi abia după câteva ore s-au întors în casă.

După, am avut voie să ies afară. Plângând, am căutat locul unde l-ar fi putut duce, dar n-am găsit nimic. Probabil l-au îngropat pe ogorul din fundul curţii. N-am întrebat nici atunci şi nici altădată unde l-au dus. Şi nici nu voi întreba. Cobârzan va trăi în inima mea cât voi trăi eu. Cobârzan ştia că sub pădure sunt nişte resturi de animale moarte, stropite cu otravă, pentru că l-am dus şi i-am explicat că nu are voie să mănânce, iar el a înţeles. A adulmecat hoiturile şi s-a îndepărtat dezgustat. Numai că, lovitura cu scândura a însemnat lovitura în demnitatea lui. El, care-şi făcuse datoria faţă de toţi şi toate, a fost lovit. Aşa ceva era, pentru el, de neacceptat. Şi ne-a pedepsit!

 

IMG_2604 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe acea poartă a ieşit şi intrat pentru ultima oară, Cobârzan.

 

IMG_2470 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

Sub acea pădure s-a dus să ne pedepsească.

 

 

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


COBÂRZAN

-partea a III-a-

     Nici nu venise primăvara, că tata deja făcea planuri de plecat cu oile la munte. Oricât a încercat mama să-l convingă că nu-i cea mai bună alegere, nu l-a clintit din hotărârea luată. Plecarea mea cu tata a fost respinsă categoric de amândoi părinţii, aşa că nu speram prea mult să plec şi eu.

     Pe 15 mai, turma s-a pus în mişcare spre Aluniş, un munte aflat cam la 12 km de sat. Cobârzan se învârtea ca un titirez printre oi şi nu mai cunoştea pe nimeni, adică pe mine, ceea ce era bine până la urmă că doar era câine ciobănesc. Vara se anunţa plictisitoare. Numai că nu aduce anul ce aduce ceasul! Tata s-a înţeles cu unchiul să stea cu rândul la oi, câte-o săptămână, ca să-şi poată face şi fânul. Animale aveam multe şi mama singură nu reuşea să se descurce. Cu mult înainte ca tata să ajungă acasă, Cobârzan era în curte. Mama era furioasă, eu în culmea fericirii! Îl mai trimitea tata cu câte un om la stână, dar se întorcea rapid acasă, aşa că, de la o vreme, nici măcar nu s-a mai ostenit să-l trimită.

     Pe la mijlocul lui iulie, în săptămâna liberă a tatei, unchiul trimite vorbă să-l trimitem pe Cobârzan că ursul dă târcoale noapte de noapte şi câinii nu pot face faţă. Cine să-l ducă!? Toată lumea lucra de zor, nimeni nu-şi permitea să lipsească de la fân nici o zi. Se hotărăşte ca eu să-l duc. Mi se dau interminabile sfaturi, pe unde să merg, dar şi pe unde să nu merg, să nu casc gura, să nu, să nu…! Eu abia aşteptam să evadez. Trecut bine de amiază, plec. Nici nu ajung bine la capătul satului că toate florile, fluturii şi păsărelele mă chemau la joacă! Cu chiu cu vai ajung la pădure. Cărarea şerpuia printre brazii bătrâni şi arar câte o rază de soare se strecura printre crengi. Îmi dau seama că este târziu şi grăbesc pasul. Răcoarea mă ajută să urc repejor coasta. Pe la jumătate ei, Cobârzan începe să se agite, să ciulească urechile, să adulmece aerul, ba, la un moment dat, mârâia ameninţător. Mi se face frică şi-l leg cu lanţul de mijlocul meu, mai ales că începuse să se smucească destul de tare. Nu ştiu cât am mers, dar numai ce m-am trezit pe jos şi Cobârzan, lătrând ameninţător, a luat-o la vale prin pădure. Pietre, crengi, pământ, răşină, pe toate le-am răscolit până am ajuns în vale, la marginea pădurii. Acolo s-a oprit, dar a continuat să mârâie puternic. Dincolo de pârâu se auzeau clopote şi, de sub poala pădurii, a apărut unchiul. S-a crucit când m-a văzut şi a început să urle la mine speriat. Într-un târziu am reuşit să înţeleg motivul urletelor lui. Ursul atacase turma, a trecut peste pârâu şi s-a afundat în pădure, la distanţă de câţiva zeci de metri de locul în care mă oprisem eu şi amicul meu. Cum arătam eu!? Plină de zgârieturi pe faţă, pe mâini, cu genunchii juliţi, cu sângele şiroind, cu pământ şi crenguţe în păr, pe haine cu răşină şi cetină şi cu inima gata să-mi sară din piept.

     Am dormit la stână şi dimineaţa unchiul m-a trimis acasă cu un om din sat. Pe Cobârzan l-am lăsat legat de-un par.

     Când am ajuns acasă, în poartă, fudul nevoie mare, mă aştepta…Cobârzan!

DSC08596 copy

 

 

 

 

 

 

 

DSC08641 copy

 

 

 

 

 

 

 

Fotografii din colecţia personală.

 

 

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


4. Copilărie şi copilării

     Copilăria mea şi-a unei mari părţi a generaţiei mele, mai ales cea născută la sat, era aproape identică. De când puteai să mergi în picioare, plecai la munca câmpului cu toată familia, iar când puteai folosi o unealtă, trebuia să faci treabă. Viaţa era foarte simplă, din toate punctele de vedere.

      Aveam puţine haine şi încălţări sau jucării, dar şi mâncarea era simplă, însă era bună şi curată, dovadă fiind faptul că oamenii trăiau până la vârste înaintate. Haine!? O, Doamne! Pantaloni şi cel mult două fustiţe făcute cu mâna de mama dintr-un material ieftin, o pânză înflorată. Pantalonii erau veşnic cârpiţi în genunchi şi fund că-i rupeam săniindu-mă, vara, pe negară. Negara este o iarbă foarte moale şi lucioasă, dar care odată uscată, devenea foarte tare şi n-o mâncau animalele. Ba, mai mult, intra în pielea animalelor, provocându-le răni. De încălţat ne încălţam cu sandale de gumă, cizme de cauciuc sau şoşoni. Faptul că aveam puţine haine şi încălţări de cauciuc, nu conta. Toţi eram îmbrăcaţi cam în acest fel. Haine scumpe nu avea nimeni, că nu aveai de unde cumpăra. Se stătea la coadă şi pentru câţiva metri de material, ciorapi de bumbac şi încălţăminte. Şi apoi la ce ne-ar fi folosit astfel de haine!? Unde ne puteam duce să ne lăudăm, că doar pe dealuri şi prin păduri umblam! În sat nu prea umblam. Mai mult stăteam acasă şi aveam grijă de animale sau plecam prin păduri cu copiii din vecini după poame şi bureţi.

      Pădurea era marea scenă, acolo ne descătuşam energiile, departe de ochii părinţilor, care erau foarte stricţi în ceea ce privea disciplina. Mai peste tot dădeam de un povârniş cu negară şi începea distracţia. Sigur, la trăsnăi nu mă întrecea nimeni, însă la cules eram mereu codaşă. Vasele mele nu erau niciodată pline. Culegeam fragi, zmeură, gălbiori, vineţele, ţărnari, râşcovi, hribi, în funcţie de anotimp. Din bureţi, mama făcea tocăniţă cu smântână şi mămăligă. Vineţelele le mai coceam pe sobă cu brânză sau urdă. Târziu de tot din poame am început să facem dulceaţă.

      Universul nostru se întindea de la casă până la pădure şi locurile unde se lucra. Atât. Habar nu aveam ce-i dincolo de hotarele satului sau locurile cu stâni. În vremea aceea, lumea abia începuse să aibă aparate de radio. Primul radio pe care l-au cumpărat părinţii mei a fost un „Mioriţa”, cred că prin ’63 sau ’64. Aşa că singura noastră legătură cu lumea era radioul pe care-l ascultam seara sau în zilele de sărbătoare.

      Uitându-mă în urmă, am avut totuşi o copilărie deosebită, chiar dacă lumea mea se sfârşea în pădure. De fapt nu se sfârşea, ci începea, pentru că pădurea a fost prima şcoală, cea care m-a învăţat pas cu pas adevărul despre lume. Atunci n-am înţeles nimic, dar azi ştiu că timpul petrecut acolo a fost definitoriu pentru tot ce-am devenit. Pădurea avea regulile ei, dure, stricte şi categorice. Orice nesocotire, o puteai plăti din plin. Pădurea este o entitate vie şi în care poţi păşi nestingherit dacă intri cu smerenie. Acolo nu poţi să-ţi faci de cap, adică nu poţi să faci ce vrei, ci doar ce trebuie. Îmi plăcea să merg singură prin pădure: eram doar noi, ea şi eu. Vorbeam eu, ea mă asculta şi-mi răspundea în felul ei, iar eu înţelegeam. Nu mi-a fost frică niciodată să stau singură în pădure, dar odată plecată din casa părintească, mi-a fost frică de multe ori de lume.

      Am plecat de-acasă la 15 ani. Eram un copil care ştia mai bine cărările pădurilor decât lumea oamenilor. Nu m-am mai întors niciodată, în sensul real al cuvântului, adică să locuiesc şi să trăiesc acolo, iar acum simt că nu sunt nici ţărancă, nici orăşancă. O parte din mine tânjeşte după ce-am lăsat şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc cum ar fi fost viaţa mea de-aş fi rămas în sat!!??

      La 15 ani, am ieşit în drum şi-am închis poarta de la ograda părintească. Atunci a început cealaltă viaţă a mea, în jungla din oraş.

Fotografii din colecţia personală.

DSC08608 copy

 

 

 

 

 

 

 

DSC08593 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

DSC08605 copy

COLINDUL PRIBEAGULUI


 

Colindăm, colindăm,

printre frunzele uscate,

aşteptând să vină iarna

să le-acopere pe toate.

Colindăm prin amintiri,  

 căutând un colţ de rai

să ne-astâmpere durerea

adunată-n ani şi ani.

Astăzi eşti pribeag prin lume

şi-ai îmbătrânit

căutând un colţ de rai…

Şi-am găsit un colţ de rai,

undeva, lâng-o pădure,

dar atunci copil eram…

Şi miroase-a lemn de brad,

ars în soba veche,

mere coapte rod în vis,

căutând un colţ de rai…

DSC01185 copy