AMINTIRI DESPRE PRIBEGIE


August 1944.

Liniştea micuţei aşezări de la poalele Călimanilor este spulberată de vânzoleala ameninţătoare a jândarilor. Toată lumea trebuia să părăsească satul în 24 de ore. Se apropia frontul şi oamenii erau obligaţi să-şi lase casele şi recoltele şi să plece.

Mămuca, adică bunica mea, azi în vârstă de 101 ani, era singură cu cinci copii, cel mai mare de zece ani, cel mai mic de doi, iar al şaselea era pe drum, fiind însărcinată în nouă luni.Tătucul, bunicul meu, era mobilizat, aşa că mămuca trebuia să se descurce. A pus într-o desagă câteva lucruşoare pentru ea şi copii, un ceaun şi-o cratiţă, a îngropat nişte ţoluri, virinci (un fel de cearşafuri ţesute din cânepă) şi perne. Altceva n-a apucat să facă. Orzul şi secara au rămas nesecerate, inul, cânepa şi cartofii neculeşi. N-aveau car, dar aveau doi boi, aşa că s-a dus la unchiul Ion, fratele bunicului, şi s-au înţeles să se întovărăşească. Mămuca şi-a pus în fundul carului bruma de lucruri şi copiii mici şi-au plecat. Pe valea Mureşului, au apucat-o durerile facerii. Jândarii (o să folosesc acest apelativ, azi ieşit din uz!) au oprit câteva ore, apoi au plecat. Drumul până în ţara Lăpuşului a durat două săptămâni. Cât vedeai cu ochii, drumul era plin de care cu boi şi oameni plecaţi în pribegie. Doar copiii mici şi bătrânii neputincioşi stăteau în car, ceilalţi, pe jos. Animalele aflate pe munţi au coborât şi ele şi-au luat urma sătenilor. Undeva pe valea Mureşului, oamenii şi-au recuperat vacile şi oile şi, pe lângă mămăligă, aveau puţin lapte pentru copii şi bătrâni.

S-au oprit în Stoiceni, în ţara Lăpuşului. Nici pe oamenii de-acolo nu-i scotea bogăţia din casă, dar i-au primit pe pribegi cum au putut. Mămuca a fost adăpostită într-o şură. Femeia la care au stat era singură, bărbatul ei era la război, dar le mai dădea câte ceva din când în când. O lua pe mama mea, atunci avea opt ani, şi mergeau prin sat „de-a căpătatului”. Se întorceau acasă cu câteva fuioare de in sau cânepă, pe care femeia i le dădea mămuchii.

Spre sfârşitul lui octombrie au primit vestea că se pot întoarce la casele lor. Adevăratul calvar a început când au intrat în curte. Casa mai avea doar pereţii: uşile, ferestrele, paturile, soba dispăruseră. Nici cartofii nu mai erau. Doar orzul, secara, inul şi cânepa scăpaseră. Iarna bătea la uşă. Şase copii.

Când mi-a povestit ultima dată aceste întâmplări, avea 96 de ani, dar ca de fiecare dată, şi-a plecat capul şi lacrimile îi curgeau. N-a putut spune deznădejdea ce-o cuprinsese, însă ne-a rugat să ne închipuim, dacă putem. Nu, n-am putut! Bunicul a încropit nişte priciuri, a făcut o uşă din scânduri, iar geamurile le-a înfundat tot cu scânduri. Cineva le-a dat o sobă care mai mult scotea fum decât încălzea. Au cules inul şi cânepa. Au secerat secara şi orzul.

„Cum aţi trecut peste iarnă, mămucă?” Tace. Minute-n şir tace. Doar lacrimile curg pe obrazul brăzdat de vreme. Într-un târziu spune: „Numai Dumnezeu ştie!”

Două mâini uscate se fac căuş în faţa noastră. „Atâta in am avut! Atâta am semănat. Din ce-am cules a trebuit să-mi îmbrac copiii!”

Când eram copil am auzit aceste poveşti de la mămuca, de la mama şi tata, de la alţi bătrâni. Le-am auzit şi când am crescut. Însă atunci când mămuca a împlinit 96 de ani, mi-am dus şi copiii să audă. Să audă spre luare-aminte!

August-septembrie 2015

………………………………………………………………………………………………………………………

Frumoasa aşezare de la poalele Călimanilor, leagănul copilăriei mele

IMG_2287 copy

 

 

 

 

 

 

DSC04937 copy

THE MARKET



     Trebuie să observ totul cu atenţie, să gândesc şi să fac asociaţii de idei, adică să simt fiecare linie, fiecare pată de culoare, pentru că doar aşa voi putea simţi toate sentimentele şi emoţiile pictorului, transmise peste ani, prin intermediul culorilor.

Mă simt ciudat, dar nu pot pleca pentru că am venit aici cu un scop foarte clar: trebuie să mă documentez ca să pot scrie eseul. Mă aşez pe un scaun şi privesc în ansamblu tablourile/galeria. Linii groase şi subţiri. Culori puternice, multe luate direct din tub, nuanţe ale aceleeaşi culori. Mult albastru şi roşu.

De data asta nu mi se pare simplu chiar deloc. Am ales tabloul acesta pentru că am văzut multe cifre! Multă lume nu înţelege matematica, dar cifrele fac parte din viaţa noastră. Trăim în împărăţia numărului: majoritatea decide, minoritatea se supune. Cei mulţi câştigă, iar cei puţini aşteaptă să le vină rândul. Şi dacă nu le vine?! Vor rămâne pentru totdeauna nemulţumiţii sorţii?! Dar dacă trecând de partea celor mulţi îţi încalci propriile principii, nu devii oportunist?

Numerele urmează viaţa: ridicăm degetele şi învăţăm să numărăm; şi tot ele ne ajută să înţelegem mersul lumii. Astrele se mişcă în conformitate cu complicate legi şi formule matematice, iar arta este stăpânită şi ea de „numărul de aur”. Ce-a vrut pictorul să ne transmită? Ce înţeleg eu sau ce a ajuns până la mine?

O clădire. Se vede streaşina şi o parte dintr-un stâlp lateral. Peretele este spart de forţa grupului- un număr de indivizi! Golul din perete este luminat, iar pe planurile mai mult sau mai puţin regulate, pictorul a scris cifre, ale căror semnificaţii doar el le ştie! În plan apropiat este mulţimea: un grup revoltat, cu pumnii ridicaţi şi încleştaţi, cu feţele întunecate. O mulţime sătulă de hotărârile luate de alţii, de cei mulţi, se revoltă, ameninţă şi este pe punctul de a năvăli în stradă. Ei sunt minoritatea şi sunt hotărâţi să înfrunte majoritatea. Câţi indivizi sunt?! Stâlpul nu ne lasă să numărăm, dar ne lasă să ne imaginăm că pot fi oricât de mulţi.

Culorile tabloului sunt, în general reci, cu accente de culori calde, transpuse în linii de grosimi şi lungimi diferite şi mai puţine pete. Streaşina este o linie frântă, nesfârşită care intră şi iese din plan, sugerând că nemulţumiţi au fost şi vor mai fi. Linia este roşie şi delimitează două planuri: parte de sus, mică, şi cea de jos, mare,  care conţine scena principală. Albastrul domină coloristic. Este rece, tăios; chiar şi partea luminată şi albicioasă din partea centrală a tabloului are tuşe în nuanţe de albastru şi pare mai degrabă o grotă de gheaţă.

Feţele personajelor sunt în culori întunecate, ceea ce sugerează furia. Liniile ascuţite sunt inexpresive; nasurile seamănă mai degrabă cu nişte ciocuri gata să sfâşie, iar singurul ochi al profilelor este inert şi sticlos, incapabil să vadă ceva.

Privindu-le chipul mă gândesc la o gloată nesăbuită, plină de ură faţă de cei care nu sunt ca ei, care nu gândeşte sau nu mai gândeşte deloc. Au ieşit din umbra ignoranţei, nepăsării şi neputinţei printr-o spărtură, dar unde se duc? Ce vor face? Vor distruge totul în calea lor sau va veni iar majoritatea şi va face legea?

Numerele exprimă ceva concret, bine definit şi previzibil. În acest tablou tocmai numerele ne arată că degradarea umană este dincolo de orice regulă sau lege şi nimeni din lumea asta nu ar trebui să accepte că un singur om să ajungă în stadiul de dezumanizare.

Tabloul  „THE MARKET” a fost pictat in anul 1944, de către Abraham Rattner, în plin război mondial. Aşa se explică furia de pe feţele oamenilor: foamete, sărăcie, boli, nesiguranţă.

IMG_8638 copy

PORTRET ÎN ALB ŞI NEGRU


 

          S-a rupt frigul. Acum ninge în fuioare albe şi moi de nea curată. Este o iarnă ciudată: frig năprasnic şi zăpadă puţină.

         Stau afară în răcoarea zilei şi privesc. Peste drum de casă noastră e casa bunicilor dinspre tată. Acolo am deschis ochii spre lumea asta, cu bunele şi relele ei. Lângă mine e un tranşeu rămas din cel de-al doilea război mondial. Grădina noastră este străbătută şi acum, de la un capăt la altul, de tranşee. Tata a mai pus pământ şi-a umplut din ele, mai ales unde-i casa şi căsuţa, dar în rest au rămas aşa cum au fost.

        Şi gândul îmi zboară la bunicul. Ce-mi aduc aminte de el?! Că avea ochii albaştri şi pătrunzători, ochi pe care i-au moştenit şi copiii mei; ochi ce răspândeau căldură şi bunătate. Multă bunătate! Nu îmi aduc aminte să mă fi ţinut pe genunchi. Şi nici poveşti cu feţi frumoşi şi zâne nu mi-a spus, dar de povestit mi-a povestit: poveşti adevărate despre războaie, păduchi, foame, frig, durere…şi cotul Donului.  Nu-mi aduc aminte foarte multe din ce-mi povestea, doar că un frig turbat omora zilnic soldaţii prost îmbrăcaţi şi flămânzi. Atât de flămânzi încât împuşcau ciori şi le mâncau. Ba, la un moment dat, au ajuns să-şi fiarbă curelele din dotare pe care le rodeau pentru a-şi potoli foamea.

         Îmi povestea ore-n şir, dar eu eram prea mică să înţeleg dimensiunea dramei trăite. Ceea ce n-am uitat şi care a rămas în subconştientul meu, a fost durerea unui om care a lăsat plugul şi a pus mâna pe puşcă să-şi apere ţara; durerea unui om care a îndurat frigul şi foamea departe de căsuţa lui ca să-şi apere ţara! Amărăciunea unui om care a scăpat din iadul războiului şi s-a întors acasă, dar căruia nimeni nu i-a mulţumit, nimeni nu i-a dat nimic! Nimic pentru două războaie!

          Azi aş vrea să-l ascult şi să-l înţeleg… ridic ochii spre cer! De sus, doi ochi albaştri se bucură că nu i-am uitat!

 DSC00983 copy

 

 

 

 

 

 

Fotografie din colecţia personală.