COBÂRZAN


 

-partea a IV-a

            Nu ştiu cât timp a trecut de la întâmplarea cu ursul, poate două, poate trei săptămâni, dar nu mai mult. Şi ne pomenim într-o seară cu tata acasă, necăjit că-i pleacă un cioban şi nu găseşte pe nimeni în loc. Sigur că mama s-a supărat, dar a doua zi, când nici nu se crăpase de  ziuă încă, ieşeam din sat.

          De data asta, treaba mea era să mă duc cu mieii, să fi fost vreo 50-60 de bucăţi, la păscut. Cobârzan era cu mine, iar mie nu-mi era frică să stau cât era ziua de mare prin poieni sau margini de pădure. Mai găseam fragi sau afine, uneori bureţi şi alegam după câte un rătăcit să-l aduc lângă turmă.!

          Dacă închid ochii, văd scene din acele vremuri, văd coasta, mieii şi-o fetiţă cu un câine cât ea de mare…Şi-mi dau seama cât de fericită am fost atunci, dacă după atâţia ani, aceste întâmplări sunt atât de vii în mintea mea!

          Într-una din zile, plictisită de aceleaşi locuri, hotărăsc să bag mieii în plantaţie. Plantaţia era o suprafaţă de teren pe care erau plantaţi puieţi de molid, însă păşunatul acolo era interzis. Ştiam acest lucru foarte bine, dar…Consecinţele au fost pe măsură! Tata a fost amendat şi le-a mai dat pădurarilor şi doi caşi. Nu, tata nu m-a certat nici atunci, nici altădată când făceam boacăne, că Doamne, multe mai făceam, dar se uita într-un fel anume, iar eu ştiam că-i supărat.

          Câteva zile am stat cu mieii pe poiană. Poiana unde era stâna să tot fi avut 10-15 ha, iar eu trebuia să stau în partea de răsărit, pentru că urma o fâşie de pădure şi iar o poiană. În zona aceea aveam voie să mă mişc. Într-o zi am constatat că sunt singură, adică fără Cobârzan. Oricât l-am strigat, n-a apărut. Într-un târziu a ieşit, adică m-am trezit cu el lângă mine. Povestea s-a repetat câteva zile la rând, fără să avem habar pe unde umbla. I-am povestit tatei, dar nici el n-a găsit o explicaţie la aceste misterioase dispariţii. Parcă ştiind că a întrecut măsura, Cobârzan a hotărât să ne lămurească. Într-o după-masă, pe când se mulgeau oile, din partea de apus a poienii, a ieşit Cobârzan. Avea ceva în gură. A stat o vreme la marginea pădurii, apoi, şovăielnic, a venit la noi. În gură avea un pui de căprioară. Bietul era slab, că abia se ţinea pe picioare. Ce-a urmat este uşor de imaginat! Mi-am adus aminte că în urmă cu vreo săptămână, tata îmi spusese că undeva este un hoit, pentru că stoluri de corbi se roteau exact în partea de unde a apărut câinele. A urmat o dezbatere amplă pe tema puiului: ce să facem cu el, cu ce să-l hrănim? În prima fază i-am dat lapte de oaie, apoi de vacă. Am trimis vorbă în sat să ne trimită o tetină să-l putem hrăni mai bine. În câteva zile s-a obişnuit cu noi şi ne urma peste tot, sub atenta supraveghere a lui Cobârzan, care mârâia înfiorător dacă un alt câine încerca să se apropie de pui.

         După câteva zile, tata m-a trimis acasă. Puiul a rămas în grija tuturor, adică a nimănui, că toată lumea avea sarcini precise de executat, iar puiul nu intra în calcule. Într-o zi, un cioban a coborât la apă, cu puiul după el. Acolo erau câteva troci (trunchiuri de molid, scobite), pentru adăpat animalele. La apă erau şi câţiva cai, care au simţit mirosul de sălbăticiune şi l-au călcat în picioare…

DSC08609 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

DSC08631 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

Fotografii din colecţia personală.

 

 

 

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


COBÂRZAN

-partea a III-a-

     Nici nu venise primăvara, că tata deja făcea planuri de plecat cu oile la munte. Oricât a încercat mama să-l convingă că nu-i cea mai bună alegere, nu l-a clintit din hotărârea luată. Plecarea mea cu tata a fost respinsă categoric de amândoi părinţii, aşa că nu speram prea mult să plec şi eu.

     Pe 15 mai, turma s-a pus în mişcare spre Aluniş, un munte aflat cam la 12 km de sat. Cobârzan se învârtea ca un titirez printre oi şi nu mai cunoştea pe nimeni, adică pe mine, ceea ce era bine până la urmă că doar era câine ciobănesc. Vara se anunţa plictisitoare. Numai că nu aduce anul ce aduce ceasul! Tata s-a înţeles cu unchiul să stea cu rândul la oi, câte-o săptămână, ca să-şi poată face şi fânul. Animale aveam multe şi mama singură nu reuşea să se descurce. Cu mult înainte ca tata să ajungă acasă, Cobârzan era în curte. Mama era furioasă, eu în culmea fericirii! Îl mai trimitea tata cu câte un om la stână, dar se întorcea rapid acasă, aşa că, de la o vreme, nici măcar nu s-a mai ostenit să-l trimită.

     Pe la mijlocul lui iulie, în săptămâna liberă a tatei, unchiul trimite vorbă să-l trimitem pe Cobârzan că ursul dă târcoale noapte de noapte şi câinii nu pot face faţă. Cine să-l ducă!? Toată lumea lucra de zor, nimeni nu-şi permitea să lipsească de la fân nici o zi. Se hotărăşte ca eu să-l duc. Mi se dau interminabile sfaturi, pe unde să merg, dar şi pe unde să nu merg, să nu casc gura, să nu, să nu…! Eu abia aşteptam să evadez. Trecut bine de amiază, plec. Nici nu ajung bine la capătul satului că toate florile, fluturii şi păsărelele mă chemau la joacă! Cu chiu cu vai ajung la pădure. Cărarea şerpuia printre brazii bătrâni şi arar câte o rază de soare se strecura printre crengi. Îmi dau seama că este târziu şi grăbesc pasul. Răcoarea mă ajută să urc repejor coasta. Pe la jumătate ei, Cobârzan începe să se agite, să ciulească urechile, să adulmece aerul, ba, la un moment dat, mârâia ameninţător. Mi se face frică şi-l leg cu lanţul de mijlocul meu, mai ales că începuse să se smucească destul de tare. Nu ştiu cât am mers, dar numai ce m-am trezit pe jos şi Cobârzan, lătrând ameninţător, a luat-o la vale prin pădure. Pietre, crengi, pământ, răşină, pe toate le-am răscolit până am ajuns în vale, la marginea pădurii. Acolo s-a oprit, dar a continuat să mârâie puternic. Dincolo de pârâu se auzeau clopote şi, de sub poala pădurii, a apărut unchiul. S-a crucit când m-a văzut şi a început să urle la mine speriat. Într-un târziu am reuşit să înţeleg motivul urletelor lui. Ursul atacase turma, a trecut peste pârâu şi s-a afundat în pădure, la distanţă de câţiva zeci de metri de locul în care mă oprisem eu şi amicul meu. Cum arătam eu!? Plină de zgârieturi pe faţă, pe mâini, cu genunchii juliţi, cu sângele şiroind, cu pământ şi crenguţe în păr, pe haine cu răşină şi cetină şi cu inima gata să-mi sară din piept.

     Am dormit la stână şi dimineaţa unchiul m-a trimis acasă cu un om din sat. Pe Cobârzan l-am lăsat legat de-un par.

     Când am ajuns acasă, în poartă, fudul nevoie mare, mă aştepta…Cobârzan!

DSC08596 copy

 

 

 

 

 

 

 

DSC08641 copy

 

 

 

 

 

 

 

Fotografii din colecţia personală.

 

 

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


5.COBÂRZAN     

-partea I-

      Pe Călimani nu eram doar noi cu stâna. Pe toate coastele era câte o stână, însă distanţă dintre ele era destul de mare, iar de văzut nu-i vedeam, doar îi auzeam pe ciobani chiuind. Nu se vizitau pentru că nu aveau timp de vizite, însă se întâlneau când îşi căutau oile pierdute. Şi se pierdeau destul de des şi ajungeai să le cauţi şi câte o săptămână uneori.

       Ne pomenim într-o zi cu ciobanii de pe valea Mureşului că-şi caută nişte oi rătăcite şi, spre norocul lor, ele erau la noi. De obicei, când se mergea la alte stâni, nu te duceai cu câinii după tine că se isca un adevărat război între ei. Şi totuşi, aceştia au venit cu un câine, care, după cum spunea stăpânul lui, nu se dezlipea de el. La stână nu erau decât nişte căţei, care l-au asaltat imediat, însă i-a alungat cu un hămăit gros şi răguşit, iar micuţii au fugit cu codiţa între picioare şi s-au ascuns care pe unde a încăput. Ceilalţi câini erau plecaţi cu ciobanii noştri. Era foarte înalt, lăţos, alb cu pete cafenii şi cu ochii aproape roşii. Îţi inspira teama numai privindu-l. M-am urcat pe gard şi l-am studiat atentă, pentru că ceva mă atrăgea la el. Stăpânul lui mi-a spus că e paşnic şi să nu-mi fie teamă de el. Cum nu-mi plăcea să stau în gura celor mari, mi-am luat găleata şi-am plecat după apă, ştiţi, la izvorul meu, cel cu şarpele! La un moment dat mă uit în spate şi-l văd pe lăţos în spatele meu. Sigur că un fior rece mi-a trecut pe şira spinării, dar nici n-am zis nimica. Cât au stat ciobanii la noi, el a stat destul de aproape de mine, însă la plecarea lor s-a urnit cu greu şi-a plecat. A doua zi ne pomenim cu câinele la stână şi direct lângă mine. L-am mângâiat şi cred că atâta a aşteptat.  Spre seară, un cioban a venit după el, l-a legat şi l-a dus mai mult târât decât de voie bună. L-au ţinut legat câteva zile, însă când i-au dat drumul, iar a venit la noi. Într-o zi, stăpânul lui, ştiind cu cine are de-a face, a venit la tata şi i-a propus să-i dea ceva în schimbul câinelui. Şi ce putea să ceară decât o oaie! L-a auzul cererii, toată lumea a început să râdă. Cum să dai o oaie pe un câine!? Şi totuşi, tata a dat o oaie pentru un câine! De fapt, tata mi-a făcut un cadou, iar bucuria mea a fost imensă. Nu, n-am primit de la părinţii mei cadouri scumpe sau multe, dar de acesta nu voi uita niciodată. Atunci l-am botezat Cobârzan. Nu ştiu ce nume a avut înainte, dar pe acesta l-a acceptat imediat, ca şi cum aşa ar fi fost strigat toată viaţa lui. Nu se dezlipea de mine şi de tata, doar dacă îl legai, însă când îi dădeai drumul o lua la goană până unde era unul dintre noi. Cobârzan şi-a dovedit însă şi vrednicia, fiind un paznic grozav pentru oile noastre. Toată noaptea patrula de jur împrejurul stânii şi nu o dată, a alungat urşii veniţi la vânat. Cam la două săptămâni plecam în sat pentru câteva zile, timp în care tata mai cosea, o mai ajutam pe mama la fân sau se rezolvau alte treburi. De fiecare dată, Cobârzan era după noi. Niciodată n-a stat la stână fără unul dintre noi.

       Toamna, când am coborât oile de pe munte, el s-a instalat în curtea noastră, ca un vrednic şi adevărat stăpân ce era!

       Nu, nu am poze cu Cobârzan. În anii aceia, în locul unde am trăit eu, nici nu putea fi vorba să ai un aparat foto. Mai veneau turişti şi făceau poze, am câteva din vremea aceea, dar cu el n-am. El este în inima mea!

 

IMG_8179 copy

 

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


3.URSUL

     Băiatul care dădea oile în strungă, strungarul, a plecat acasă şi nu s-a mai întors. Fiind cu oamenii la limită, tata n-a mai angajat pe nimeni că, oricum, n-avea pe cine în toiul verii, aşa că a trebuit să dau eu în strungă o bună bucată de vreme, până s-a rezolvat treaba. De la o vreme devenise obositor, mai ales că mergeam şi cu oile în porneală, ceea ce-mi scurta mult orele de somn, iar la patru dimineaţa trebuia să fiu în picioare.

      Întâmplarea ce urmează s-o povestesc, s-a petrecut într-o noapte ploioasă. Cine n-a apucat o noapte ploioasă pe munte nu va înţelege uşor cum e! Nici ziua nu-i plăcut, dar noaptea! De fapt în noaptea aceea n-a plouat, ci a curs parcă cu găleata. A tunat, a fulgerat, iar trăsnetele zguduiau pământul, dându-ţi senzaţia de sfârşit de lume. Negurile groase au năvălit peste poiană, accentuând sentimentul că cerul este deasupra capului tău. Tata m-a învelit într-o pelerină şi m-a trimis între oi să le dau în strungă. În mijlocul ocolului era un bolovan mare pe care m-am urcat şi, cu toată urgia din jur, am adormit. La un moment dat, zarvă mare: câinii au sărit de pe unde se adăpostiseră şi lătrau, oile behăiau speriate, bulucindu-se asupra gardului, ciobanii urlau, iar eu, năucă, plină de apă, nu ştiam ce se întâmplă. L-am auzit pe tata strigându-mă disperat, iar când m-a găsit, s-a bucurat nespus că nu eram eu victima. Ce se întâmplase!? Ursul a intrat în ocol, a luat o oaie, a sărit gardul cu ea şi dus a fost.

     A fost una din multele întâmplări prin care am trecut. Unora le-ar provoca fiori reci pe şira spinării, dar pentru copiii născuţi acolo, în munţi, erau lucruri normale.

 IMG_8185 copy

 

 

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


    2.Despre balmoş şi alte mărunţişuri

     La o stână de oi se dormea puţin şi se lucra mult. În medie erau 2-3 sute de oi, împărţite în trei categorii: oile cu lapte sau mânzările, oile sterpe şi berbecii şi mieii. Fiecare era cu alt păzitor şi regim de păscut. Cel care mergea cu sterpele sau cu mieii pleca dimineaţa şi mai venea seara. Seara se închideau în ocoale diferite şi dimineaţa plecau în direcţii diferite. Oile cu lapte se duceau pe cele mai bune păşuni şi se mulgeau de trei ori pe zi, prima dată pe la patru dimineaţa, apoi în jurul amiezii şi seara  cam după ora 20. Oile erau mulse de mai mulţi ciobani, apoi mâncau şi fiecare îşi vedea de treaba lui: unii plecau cu oile, alţii făceau caşul, cărau lemne, apă, spălau vasele, făceau mâncare. Mâncarea era simplă: mămăligă cu lapte, brânză sau urdă, cu câteva variante. Doar când veneau oamenii din sat după brânză se mai varia meniul, dar nu foarte mult. Femeile aduceau plăcinte umplute tot cu brânză sau urdă. Uneori se mai tăia câte un miel, dar rar. Ciobanii îi aşteptau cu balmoş, o mâncare simplă, despre care se tot vorbeşte, fiecare precizând că reţeta lui este cea mai cea. Însă reţetele de balmoş diferă de la o regiune la alta, aşa că eu o să descriu prepararea lui aşa cum îl făcea tatăl meu. Se punea jântuit, un subprodus rezultat în momentul frământării caşului dulce, într-un ceaun mare, pe foc. Tot din jântuit se mai făcea uneori unt. Untul de oaie era alb şi cu un cu totul alt gust decât cel de vacă cu care suntem obişnuiţi. Acest unt se folosea pentru prepararea mâncarurilor. Când jântuitul fierbea, se adăuga făina de porumb, apoi caşul dulce, urda, brânza fermentată, sarea şi se amesteca până se desprindea de ceaun. Consistenţa fiind cea a unei mămăligi obişnuite. Se mânca aşa simplu sau cu lapte acru, jântiţă.

     Treaba mea la stână era mai mult simbolică: unde mergea tata, mergeam şi eu. Îmi plăcea să aduc apă de băut dintr-un izvoraş aflat aproape de stână, pentru că apă de spălat şi pentru mâncare o aduceau ciobanii dintr-un pârâu aflat mai departe. Tot pentru spălat se folosea şi zerul ce prisosea după ce se hrăneau câinii şi porcii.

      Potecuţa până la izvor avea două puncte de interes: un şarpe mare şi negru şi un cuib de păsărele. Şarpele mă sâsâia de sub o rădăcină: dacă nu-l vedeam, ridicam rădăcina cu o creangă lungă, să mă asigur că-i acolo, dar mie mi-era frică de el. Cred că-l căutam să mă asigur că nu umblă pe aceeaşi cărare cu mine. Umpleam găleata cu o cănuţă, pentru că izvorul era foarte mic, adică o gropiţă în pământ în care curgea un fir de apă. La câţiva metri de cărare, lângă o cioată, printre nişte crengi, era un cuib cu câteva ouă. Nu mă apropiam prea mult să nu sperii biata păsărică, care oricum intra în panică când mă vedea. După ce-au ieşit puii, mă uitam cum părinţii cărau hrana celor mici.

     Când era posibil, pierdeam multă vreme admirând aceste minunate făpturi.

  IMG_8201 copy

 

 

 

 

 

 

IMG_8197 copy

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


  1. O VARĂ CUM N-A MAI FOST ALTA…

      Vara aceea mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Terminasem clasa a V-a cu rezultate foarte bune şi urma o vară ca toate celelalte, adică urcat şi coborât dealuri la făcut de fân, iar în sărbători la cules de poame şi bureţi, ceea ce azi s-ar traduce prin culesul fructelor şi ciupercilor de pădure.

     De joacă nici nu putea fi vorba. În acele vremuri, copiii rar aveau timp de joacă, poate în câte-o duminică, câteva ore, însă în restul timpului trudeau alături de părinţi la tot felul de treburi.

     În vara aceea, tăticuţul meu a făcut stână pe Călimani, iar eu urma să lucrez şi mai mult decât până atunci, aşa că am luat  cea mai „înţeleaptă” hotărâre: s-o şterg de-acasă urgent! Fără să suflu o vorbă despre ceea ce aveam de gând să fac, am luat-o spre munte,doar că, văzut din sat, muntele părea aproape, drumul până acolo însă era lung. Din fericire pentru mine, întotdeauna am găsit soluţii pentru situaţiile dificile în care m-am aflat. Acuma, şi jur, nu toate au fost dintre cele mai inspirate! Ce-am făcut?! Căldură mare, iar mie nu-mi prea place căldura! Drum lung, iar mie nu-mi prea place să merg mult pe jos! Undeva, la marginea satului, lângă drum, era priponit un cal, aşa că l-am dezlegat şi fără şa, fără pătură şi bici, am pornit-o. Stâna era cam la 16 km de sat, într-o margine a unei poieni mari, păzită de câţiva dulăi zdraveni şi, ştiind acest lucru, am dat drumul calului, care s-a întors acasă, şi m-am urcat într-un brad, de unde m-a recuperat tata, absolut stupefiat unde-şi găsise fata!

     A fost cea mai frumoasă vară din viaţa mea. Oricâte veri frumoase au mai fost, şi-au fost, ca aceea nici una şi nici nu vor mai fi. Eram atât de aproape de cer, un cer cu stele cum n-am mai văzut niciodată de atunci, iar prin iarbă străluceau zeci de licurici. Ce căuta un copil în miez de noapte afară, pe munte!? Era rânduiala stânilor din acea vreme să scoţi oile la păscut „în porneală”, tocmai în crucea nopţii.

     Sigur, mama n-a fost cea mai fericită fiinţă din lume când s-a trezit cu toată gospodăria pe cap, cu iarba necosită şi fata hălăduind ca un băieţoi pe munţi, după oi. A încercat să mă aducă acasă, dar nici măcar tata nu s-a aliat cu ea. Aşa că mergeam acasă doar când mergea tata şi ne întorceam la stână tot împreună.

     Minunate amintiri îmi năvălesc în minte, unele triste, altele amuzante, dar toate îmi produc o tristeţe dulce-amară, pentru că amintirile au rămas, estompate de timp, iar locurile doar cu numele..

     Nu, n-am mai fost niciodată de atunci acolo şi nici n-o să mai merg şi nu pentru că n-aş putea, ci pentru că nu vreau. La ce mi-ar folosi, la vârsta mea, să merg acolo, mai ales că pădurile au fost rărite, au trecut tractoare şi remorci, făcând drumuri adânci ca nişte răni ce nu se vindecă prea curând. Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre pădurea, poiana şi munţii din copilăria mea.

 IMG_8180

 

 

 

 

 

 

Apus pe Călimani