CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


COBÂRZAN

-partea a III-a-

     Nici nu venise primăvara, că tata deja făcea planuri de plecat cu oile la munte. Oricât a încercat mama să-l convingă că nu-i cea mai bună alegere, nu l-a clintit din hotărârea luată. Plecarea mea cu tata a fost respinsă categoric de amândoi părinţii, aşa că nu speram prea mult să plec şi eu.

     Pe 15 mai, turma s-a pus în mişcare spre Aluniş, un munte aflat cam la 12 km de sat. Cobârzan se învârtea ca un titirez printre oi şi nu mai cunoştea pe nimeni, adică pe mine, ceea ce era bine până la urmă că doar era câine ciobănesc. Vara se anunţa plictisitoare. Numai că nu aduce anul ce aduce ceasul! Tata s-a înţeles cu unchiul să stea cu rândul la oi, câte-o săptămână, ca să-şi poată face şi fânul. Animale aveam multe şi mama singură nu reuşea să se descurce. Cu mult înainte ca tata să ajungă acasă, Cobârzan era în curte. Mama era furioasă, eu în culmea fericirii! Îl mai trimitea tata cu câte un om la stână, dar se întorcea rapid acasă, aşa că, de la o vreme, nici măcar nu s-a mai ostenit să-l trimită.

     Pe la mijlocul lui iulie, în săptămâna liberă a tatei, unchiul trimite vorbă să-l trimitem pe Cobârzan că ursul dă târcoale noapte de noapte şi câinii nu pot face faţă. Cine să-l ducă!? Toată lumea lucra de zor, nimeni nu-şi permitea să lipsească de la fân nici o zi. Se hotărăşte ca eu să-l duc. Mi se dau interminabile sfaturi, pe unde să merg, dar şi pe unde să nu merg, să nu casc gura, să nu, să nu…! Eu abia aşteptam să evadez. Trecut bine de amiază, plec. Nici nu ajung bine la capătul satului că toate florile, fluturii şi păsărelele mă chemau la joacă! Cu chiu cu vai ajung la pădure. Cărarea şerpuia printre brazii bătrâni şi arar câte o rază de soare se strecura printre crengi. Îmi dau seama că este târziu şi grăbesc pasul. Răcoarea mă ajută să urc repejor coasta. Pe la jumătate ei, Cobârzan începe să se agite, să ciulească urechile, să adulmece aerul, ba, la un moment dat, mârâia ameninţător. Mi se face frică şi-l leg cu lanţul de mijlocul meu, mai ales că începuse să se smucească destul de tare. Nu ştiu cât am mers, dar numai ce m-am trezit pe jos şi Cobârzan, lătrând ameninţător, a luat-o la vale prin pădure. Pietre, crengi, pământ, răşină, pe toate le-am răscolit până am ajuns în vale, la marginea pădurii. Acolo s-a oprit, dar a continuat să mârâie puternic. Dincolo de pârâu se auzeau clopote şi, de sub poala pădurii, a apărut unchiul. S-a crucit când m-a văzut şi a început să urle la mine speriat. Într-un târziu am reuşit să înţeleg motivul urletelor lui. Ursul atacase turma, a trecut peste pârâu şi s-a afundat în pădure, la distanţă de câţiva zeci de metri de locul în care mă oprisem eu şi amicul meu. Cum arătam eu!? Plină de zgârieturi pe faţă, pe mâini, cu genunchii juliţi, cu sângele şiroind, cu pământ şi crenguţe în păr, pe haine cu răşină şi cetină şi cu inima gata să-mi sară din piept.

     Am dormit la stână şi dimineaţa unchiul m-a trimis acasă cu un om din sat. Pe Cobârzan l-am lăsat legat de-un par.

     Când am ajuns acasă, în poartă, fudul nevoie mare, mă aştepta…Cobârzan!

DSC08596 copy

 

 

 

 

 

 

 

DSC08641 copy

 

 

 

 

 

 

 

Fotografii din colecţia personală.

 

 

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


  1. O VARĂ CUM N-A MAI FOST ALTA…

      Vara aceea mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Terminasem clasa a V-a cu rezultate foarte bune şi urma o vară ca toate celelalte, adică urcat şi coborât dealuri la făcut de fân, iar în sărbători la cules de poame şi bureţi, ceea ce azi s-ar traduce prin culesul fructelor şi ciupercilor de pădure.

     De joacă nici nu putea fi vorba. În acele vremuri, copiii rar aveau timp de joacă, poate în câte-o duminică, câteva ore, însă în restul timpului trudeau alături de părinţi la tot felul de treburi.

     În vara aceea, tăticuţul meu a făcut stână pe Călimani, iar eu urma să lucrez şi mai mult decât până atunci, aşa că am luat  cea mai „înţeleaptă” hotărâre: s-o şterg de-acasă urgent! Fără să suflu o vorbă despre ceea ce aveam de gând să fac, am luat-o spre munte,doar că, văzut din sat, muntele părea aproape, drumul până acolo însă era lung. Din fericire pentru mine, întotdeauna am găsit soluţii pentru situaţiile dificile în care m-am aflat. Acuma, şi jur, nu toate au fost dintre cele mai inspirate! Ce-am făcut?! Căldură mare, iar mie nu-mi prea place căldura! Drum lung, iar mie nu-mi prea place să merg mult pe jos! Undeva, la marginea satului, lângă drum, era priponit un cal, aşa că l-am dezlegat şi fără şa, fără pătură şi bici, am pornit-o. Stâna era cam la 16 km de sat, într-o margine a unei poieni mari, păzită de câţiva dulăi zdraveni şi, ştiind acest lucru, am dat drumul calului, care s-a întors acasă, şi m-am urcat într-un brad, de unde m-a recuperat tata, absolut stupefiat unde-şi găsise fata!

     A fost cea mai frumoasă vară din viaţa mea. Oricâte veri frumoase au mai fost, şi-au fost, ca aceea nici una şi nici nu vor mai fi. Eram atât de aproape de cer, un cer cu stele cum n-am mai văzut niciodată de atunci, iar prin iarbă străluceau zeci de licurici. Ce căuta un copil în miez de noapte afară, pe munte!? Era rânduiala stânilor din acea vreme să scoţi oile la păscut „în porneală”, tocmai în crucea nopţii.

     Sigur, mama n-a fost cea mai fericită fiinţă din lume când s-a trezit cu toată gospodăria pe cap, cu iarba necosită şi fata hălăduind ca un băieţoi pe munţi, după oi. A încercat să mă aducă acasă, dar nici măcar tata nu s-a aliat cu ea. Aşa că mergeam acasă doar când mergea tata şi ne întorceam la stână tot împreună.

     Minunate amintiri îmi năvălesc în minte, unele triste, altele amuzante, dar toate îmi produc o tristeţe dulce-amară, pentru că amintirile au rămas, estompate de timp, iar locurile doar cu numele..

     Nu, n-am mai fost niciodată de atunci acolo şi nici n-o să mai merg şi nu pentru că n-aş putea, ci pentru că nu vreau. La ce mi-ar folosi, la vârsta mea, să merg acolo, mai ales că pădurile au fost rărite, au trecut tractoare şi remorci, făcând drumuri adânci ca nişte răni ce nu se vindecă prea curând. Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre pădurea, poiana şi munţii din copilăria mea.

 IMG_8180

 

 

 

 

 

 

Apus pe Călimani

ANOTIMPURI


 

Primăvara

plouă peste iarnă

şi-o întinde  între zări,

până se va pierde

printre razele de soare!

Nu se pierde,

se ascunde

printre tufe de agriş!

Va dormi acol’ o vreme

lângă toamna gălbejită,

lângă vara pârjolită,

printre ierburi, crengi şi frunze.

Odihnită şi sătulă

de atâta linişte,

le va alunga pe toate,

rând pe rând în lumea largă.

 DSCN4244 copy

 

 

 

 

 

 

 

Compoziţie din colecţia personală.

 

FLUTURII


 

     Vara asta mi-am propus să revăd locurile tainice ale copilăriei mele.

Numai că de data asta n-am de gând să mă-ntorc cu mâna goală, ci voi “copia” părticele minuscule din fiecare loc drag mie.

Nu ştiu cât de mică voi fi fost când am descoperit fluturii de la ierugă, dar ştiu că abia aşteptam zilele când aceste minunate vietăţi se adunau cu zecile acolo,  pe cărare. Urmăream fascinată, ore-n şir, jocul lor molatic. Nu ştiu de ce se adunau acolo: nu erau decât câteva fire de iarbă, iar pământul era uşor umed şi-atât!

Am plecat demult din locurile copilăriei şi, chiar dacă m-am întors de multe ori, la fluturii de la ierugă n-am mai fost…

Oare anul asta voi putea asista la întâlnirea lor de taină?

Oricum, aici s-au adunat pentru totdeauna!