Prima rază a dimineții se strecoară nepoftită în odaie, direct pe pleoapele-mi amoțite de somn.
Pic, pic, pic! Cafeaua se adună în ceaşcă. Nu-mi plac diminețile când trebuie să mă ridic „obligată” din pat!
Mi-aduc aminte de anii copilăriei şi-ai tinereții, când mama mă trezea dis-de-dimineață, adică cu muult înainte de răsăritul soarelui: „repede că ne apucă amiazul” şi continua cu: „lumea e demult plecată şi tu stai şi dormi!” Cafea!? Nici vorbă! Luam o înghițitură şi trebăluiam prin curte! Dar ştii care era culmea!?? Ajunşi aproape la marginea satului, începea a se crăpa de ziuă şi lumea atunci se trezea! Mama rămânea neînduplecată în alergătura ei!
Ursulețul (cel de pe cană!) îşi arată colții şi ghearele: vrea cafea caldă-caldă şi…un praf de scorțişoară!
Ah, parcă-mi vine să iert raza că m-a trezit cu noaptea-n cap şi pot să văd toamna cum îşi soarbe ultimii stropi de arome şi culori din ceaşca timpului!
Mi-e dor de-o frunză ruginie
sau una galben- arămie.
Mi-e dor de tine, fulg de nea,
de ochii tăi sclipiri de stea…
Te văd plutind în năluciri de şoapte…
atât de-aproape şi totuşi,
infinitul ne desparte!
Ecoarta's Blog 