THE MARKET



     Trebuie să observ totul cu atenţie, să gândesc şi să fac asociaţii de idei, adică să simt fiecare linie, fiecare pată de culoare, pentru că doar aşa voi putea simţi toate sentimentele şi emoţiile pictorului, transmise peste ani, prin intermediul culorilor.

Mă simt ciudat, dar nu pot pleca pentru că am venit aici cu un scop foarte clar: trebuie să mă documentez ca să pot scrie eseul. Mă aşez pe un scaun şi privesc în ansamblu tablourile/galeria. Linii groase şi subţiri. Culori puternice, multe luate direct din tub, nuanţe ale aceleeaşi culori. Mult albastru şi roşu.

De data asta nu mi se pare simplu chiar deloc. Am ales tabloul acesta pentru că am văzut multe cifre! Multă lume nu înţelege matematica, dar cifrele fac parte din viaţa noastră. Trăim în împărăţia numărului: majoritatea decide, minoritatea se supune. Cei mulţi câştigă, iar cei puţini aşteaptă să le vină rândul. Şi dacă nu le vine?! Vor rămâne pentru totdeauna nemulţumiţii sorţii?! Dar dacă trecând de partea celor mulţi îţi încalci propriile principii, nu devii oportunist?

Numerele urmează viaţa: ridicăm degetele şi învăţăm să numărăm; şi tot ele ne ajută să înţelegem mersul lumii. Astrele se mişcă în conformitate cu complicate legi şi formule matematice, iar arta este stăpânită şi ea de „numărul de aur”. Ce-a vrut pictorul să ne transmită? Ce înţeleg eu sau ce a ajuns până la mine?

O clădire. Se vede streaşina şi o parte dintr-un stâlp lateral. Peretele este spart de forţa grupului- un număr de indivizi! Golul din perete este luminat, iar pe planurile mai mult sau mai puţin regulate, pictorul a scris cifre, ale căror semnificaţii doar el le ştie! În plan apropiat este mulţimea: un grup revoltat, cu pumnii ridicaţi şi încleştaţi, cu feţele întunecate. O mulţime sătulă de hotărârile luate de alţii, de cei mulţi, se revoltă, ameninţă şi este pe punctul de a năvăli în stradă. Ei sunt minoritatea şi sunt hotărâţi să înfrunte majoritatea. Câţi indivizi sunt?! Stâlpul nu ne lasă să numărăm, dar ne lasă să ne imaginăm că pot fi oricât de mulţi.

Culorile tabloului sunt, în general reci, cu accente de culori calde, transpuse în linii de grosimi şi lungimi diferite şi mai puţine pete. Streaşina este o linie frântă, nesfârşită care intră şi iese din plan, sugerând că nemulţumiţi au fost şi vor mai fi. Linia este roşie şi delimitează două planuri: parte de sus, mică, şi cea de jos, mare,  care conţine scena principală. Albastrul domină coloristic. Este rece, tăios; chiar şi partea luminată şi albicioasă din partea centrală a tabloului are tuşe în nuanţe de albastru şi pare mai degrabă o grotă de gheaţă.

Feţele personajelor sunt în culori întunecate, ceea ce sugerează furia. Liniile ascuţite sunt inexpresive; nasurile seamănă mai degrabă cu nişte ciocuri gata să sfâşie, iar singurul ochi al profilelor este inert şi sticlos, incapabil să vadă ceva.

Privindu-le chipul mă gândesc la o gloată nesăbuită, plină de ură faţă de cei care nu sunt ca ei, care nu gândeşte sau nu mai gândeşte deloc. Au ieşit din umbra ignoranţei, nepăsării şi neputinţei printr-o spărtură, dar unde se duc? Ce vor face? Vor distruge totul în calea lor sau va veni iar majoritatea şi va face legea?

Numerele exprimă ceva concret, bine definit şi previzibil. În acest tablou tocmai numerele ne arată că degradarea umană este dincolo de orice regulă sau lege şi nimeni din lumea asta nu ar trebui să accepte că un singur om să ajungă în stadiul de dezumanizare.

Tabloul  „THE MARKET” a fost pictat in anul 1944, de către Abraham Rattner, în plin război mondial. Aşa se explică furia de pe feţele oamenilor: foamete, sărăcie, boli, nesiguranţă.

IMG_8638 copy

Anunțuri

ANOTIMPURI


 

Primăvara

plouă peste iarnă

şi-o întinde  între zări,

până se va pierde

printre razele de soare!

Nu se pierde,

se ascunde

printre tufe de agriş!

Va dormi acol’ o vreme

lângă toamna gălbejită,

lângă vara pârjolită,

printre ierburi, crengi şi frunze.

Odihnită şi sătulă

de atâta linişte,

le va alunga pe toate,

rând pe rând în lumea largă.

 DSCN4244 copy

 

 

 

 

 

 

 

Compoziţie din colecţia personală.

 

PORTRET ÎN ALB ŞI NEGRU


 

          S-a rupt frigul. Acum ninge în fuioare albe şi moi de nea curată. Este o iarnă ciudată: frig năprasnic şi zăpadă puţină.

         Stau afară în răcoarea zilei şi privesc. Peste drum de casă noastră e casa bunicilor dinspre tată. Acolo am deschis ochii spre lumea asta, cu bunele şi relele ei. Lângă mine e un tranşeu rămas din cel de-al doilea război mondial. Grădina noastră este străbătută şi acum, de la un capăt la altul, de tranşee. Tata a mai pus pământ şi-a umplut din ele, mai ales unde-i casa şi căsuţa, dar în rest au rămas aşa cum au fost.

        Şi gândul îmi zboară la bunicul. Ce-mi aduc aminte de el?! Că avea ochii albaştri şi pătrunzători, ochi pe care i-au moştenit şi copiii mei; ochi ce răspândeau căldură şi bunătate. Multă bunătate! Nu îmi aduc aminte să mă fi ţinut pe genunchi. Şi nici poveşti cu feţi frumoşi şi zâne nu mi-a spus, dar de povestit mi-a povestit: poveşti adevărate despre războaie, păduchi, foame, frig, durere…şi cotul Donului.  Nu-mi aduc aminte foarte multe din ce-mi povestea, doar că un frig turbat omora zilnic soldaţii prost îmbrăcaţi şi flămânzi. Atât de flămânzi încât împuşcau ciori şi le mâncau. Ba, la un moment dat, au ajuns să-şi fiarbă curelele din dotare pe care le rodeau pentru a-şi potoli foamea.

         Îmi povestea ore-n şir, dar eu eram prea mică să înţeleg dimensiunea dramei trăite. Ceea ce n-am uitat şi care a rămas în subconştientul meu, a fost durerea unui om care a lăsat plugul şi a pus mâna pe puşcă să-şi apere ţara; durerea unui om care a îndurat frigul şi foamea departe de căsuţa lui ca să-şi apere ţara! Amărăciunea unui om care a scăpat din iadul războiului şi s-a întors acasă, dar căruia nimeni nu i-a mulţumit, nimeni nu i-a dat nimic! Nimic pentru două războaie!

          Azi aş vrea să-l ascult şi să-l înţeleg… ridic ochii spre cer! De sus, doi ochi albaştri se bucură că nu i-am uitat!

 DSC00983 copy

 

 

 

 

 

 

Fotografie din colecţia personală.