Nici nu se crapă bine de ziuă că şi încep. Se adună pe crengile cireşului şi începe concertul: doi guguştiuci, câteva vrăbii şi două ciori, fiecare pe limba lui, îmi aduc aminte că e vremea să mă trezesc!
Înţeleg în zilele de lucru, dar şi duminica!? De parcă ele ar şti zilele săptămânii!? E cald afară, de ce nu-şi caută hrana şi să mă lase în pace!? Păi nu, că eu sunt de vină! Eu le-am învăţat aşa, deci îmi merit soarta! Îmi prepar cafeaua şi mă aşez liniştită s-o savurez, dar pot!? Sătule de atâta aşteptat, vrăbiile şi ciorile îşi văd de treabă. Guguştiucii stau cuminţi pe creangă. Se lasă liniştea în faţa geamului meu. Nebunia asta a început în urmă cu mulţi ani, când le dădeam slănină piţigoilor şi cum vrăbiile îi alungau, le-am pus şi lor tot felul de seminţe sau fărâmituri. Cum nişte zănatici au tăiat crengile de lângă geam n-am mai avut unde lega slănina, iar piţigoii n-au mai venit. Vrăbiile au rămas.
În urmă cu doi ani, m-am procopsit şi cu doi guguştiuci. Iniţial au fost prieteni cu Feri, vecinul din blocul din faţă, la etajul unu. De acolo până la mine n-a fost decât un fâlfâit de aripă. Primăvara au cărat în balconul lui Feri o grămadă de crenguţe. Mare iubitor de animăluţe, s-a dus şi a cumpărat un ghiveci mare pe care l-a umplut pe jumătate cu talaş, a luat cu grijă cuibul şi l-a pus în ghiveci. Guguştiucii au acceptat fără să crâcnească, au clocit ouăle şi-au scos şi pui. Într-o tăviţă le punea mâncare, dar şi apă. Cu toate astea, veneau zilnic pe creanga mea! În primăvara asta am găsit pe pervazul geamului câteva rămurele. Am rămas nedumerită, pentru că nu ştiam cum au ajuns acolo. Un copil nu ajungea, iar un adult nu s-ar fi apucat de cules crengi şi să mi le pună pe geam! Misterul s-a dezlegat rapid când am surprins un guguştiuc asupra faptului. N-am înţeles gestul lor: să dai siguranţa cuibului vechi pe un pervaz expus la orice, mi s-a părut o prostie, dar le-am lăsat în pace. S-a întâmplat ca-ntr-o zi să fie vreme foarte rea, cu vânt puternic şi multe crenguţe s-au împrăştiat pe jos. Atunci au înţeles că nu e locul potrivit şi au cărat ramurile în cuibul vechi. Guguştiucii clocesc cu rândul, aşa că cel care nu era pe ouă venea pe creangă şi guguia până puneam pe pervaz mâncarea. Apoi se odihnea cu capul sub aripă.
Azi dimineaţă m-am prefăcut că nu le văd! Sătule de atâta aşteptat, au zburat pe pervaz şi au început să se uite pe geam în casă! Am deschis geamul încet să le pun pâine, dar ele nici măcar nu s-au mişcat. Au stat cuminţi lângă mâna mea să le pun mâncare! Cum pot avea atâta încredere aceste zburătoare în om!? Oare ştiu că le iubesc chiar dacă-mi vine să dau cu ele de pământ că-mi guguie toată ziua-n cap!?
Compoziţie personală
Ecoarta's Blog 