CÂNTECELE PĂDURII


     M-am născut la poalele munţilor Călimani, într-un sat de poveste, înconjurat de imense păduri de molid. Am hălăduit prin păduri încă din primul an de viaţă, când mama, neavând cu cine mă lăsa, mă căra cu ea, în braţe, până la stâna unde făcea brânză. Greu i-o fi fost dragei mele mame să mă ducă kilometri întregi, apoi la întoarcere şi produsele de la stână: caş, urdă, jântuit, jântiţă şi altele câte-or fi fost, mai ales că niciodată nu mi-a plăcut să merg prea mult pe jos.

     Când am crescut mai mare şi-am devenit independentă, alegeam pădurile care nu erau la o depărtare mai mare de sat de 4-5 km. Pădurea îmi spunea poveşti, poveşti pe care doar eu le auzeam şi le înţelegeam.”Ce faci tu, singură, în pădure?” mă întreba mama. „Ascult cântecul şi poveştile pădurii!” spuneam eu, iar mama se închina, crezând că unica ei fiică e dusă cu capul.

     Apoi îmi plăcea să-i ascult pe bătrâni. Şi spuneau bătrânii nişte întâmplări atât de minunate, că nu mă mai săturam ascultându-i. Unii îmi cântau de bucurie că cineva sta şi-i asculta. Că, vezi, de prea multe ori n-avem timp să-i ascultăm şi, Doamne, câte ştiu bieţii de ei! Dar cine să-i asculte!?

     În anii tinereţii lor, cutreierând pădurea, i-au auzit poveştile, cântecele, suspinele. Şi acolo îşi deschideau sufletul, îşi spuneau dorurile. Că ea, pădurea, îi înţelegea şi-i asculta răbdătoare. Pe neştiute cărări, pe sub cetina brazilor s-a născut şi acest cântec, pe care mi l-a cântat, cu mulţi ani în urmă,  Maria Pop, azi în vârstă de 100 de ani.

Peste deal, peste obcină

Este-o creangă de cetină.

Bate vântu’  ş-o clatină,

Din vârf până-n rădăcină.

Da’ nu-i vina crenguţii

Cum i vina măicuţii.

Nu m-o lăsat a iubi

Cu cine m-aş potrivi.

Nu m-o lăsat să iubesc,

Cu cine mă potrivesc.

Lasă-mă, măicuţa me,

Să iubesc pe cine-oi vre,

Că ruşine nu-i ave.

Lasă-mă, măicuţă-n pace,

Să iubesc pe cine-mi place

Că ruşine nu ţ-oi face.

 DSCN1722 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fragment dintr-o cusătură populară.

 

 

 

 

 

Anunțuri

DEVOTAMENT


     Această poveste n-ar fi fost scrisă, dacă…

     …într-o dimineaţă blândă de început de septembrie, în timp ce mă îndreptam spre ieşirea din cartier, n-aş fi dat peste o grămăjoară de pământ scos de sub gardul de sârmă. M-am gândit că un câine a dorit să intre în curtea casei, de altfel părăsită. Casa este nelocuită din primăvară, după ce nenea Florea a murit. Tanti Ana a murit acum câţiva ani, iar nenea s-a izolat de lume. N-au avut copii şi doar o nepoată de-a soţiei mai venea la sfârşit de săptămână şi făcea curăţenie.

     Pe vremuri, cei doi soţi ieşeau des la plimbare, ţinându-se de mână şi figurile lor emanau bunătate şi linişte. Deşi aveau o curte destul de mare, creşteau doar câteva găini şi doi câini. Unul era mereu legat, iar celălalt, alb cu pete negre, se plimba nestingherit prin toată curtea.

     Profund afectat de moartea soţiei, nenea Florea nu mai ieşea decât prin curte şi rare erau persoanele care-i deschideau uşa. Într-o toamnă culegea prunele din micuţa lui livadă. M-a văzut, mi-a făcut semn cu mâna să stau şi mi-a întins peste gard o mână de prune. I-am mulţumit, iar el doar a dat din cap.

     După moartea lui, animalele au dispărut şi m-am gândit că pe cei doi câini i-o fi luat cineva să-i păzească curtea. Numai că, cel alb a scăpat şi s-a întors la casa lui. Vroia să ştie de ce nu stă în curtea lui cu stăpânul. Negăsind cale de intrare şi-a făcut. Într-o dimineaţă l-am văzut stând covrig la rădăcina unui pom. A stat nemişcat multe zile acolo, apoi a dispărut şi iar s-a întors. Până la urmă, cineva i-a pus două oale lângă pom, probabil pentru apă şi mâncare.

     Iar el stă acolo în curtea pustie şi se uită foarte atent la fiecare trecător, în speranţa că unul dintre ei aceia mulţi este stăpânul lui.

     Când l-am fotografiat, s-a apropiat de gard, a adulmecat aerul, apoi s-a întors dezamăgit la rădăcina lui, s-a întins şi a închis ochii…

DSCN5112 copy

 

 

 

 

 

 

 

DSCN5113 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

Fotografii din colecţia personală

 

 

DORINŢĂ


Aş vrea să fiu un fulg,

să-mi caut fraţii

în neant şi împreună

să-mbrăţişăm pământul.

Cu braţe reci

să-l încălzim

şi să-l ferim

de viscole şi ger.

Aş vrea să fiu un fulg

şi să aduc

o iarnă blândă

ca-n poveşti!

 SDC13061 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

Fotografie din colecţia personală.