M-am născut la poalele munţilor Călimani, într-un sat de poveste, înconjurat de imense păduri de molid. Am hălăduit prin păduri încă din primul an de viaţă, când mama, neavând cu cine mă lăsa, mă căra cu ea, în braţe, până la stâna unde făcea brânză. Greu i-o fi fost dragei mele mame să mă ducă kilometri întregi, apoi la întoarcere şi produsele de la stână: caş, urdă, jântuit, jântiţă şi altele câte-or fi fost, mai ales că niciodată nu mi-a plăcut să merg prea mult pe jos.
Când am crescut mai mare şi-am devenit independentă, alegeam pădurile care nu erau la o depărtare mai mare de sat de 4-5 km. Pădurea îmi spunea poveşti, poveşti pe care doar eu le auzeam şi le înţelegeam.”Ce faci tu, singură, în pădure?” mă întreba mama. „Ascult cântecul şi poveştile pădurii!” spuneam eu, iar mama se închina, crezând că unica ei fiică e dusă cu capul.
Apoi îmi plăcea să-i ascult pe bătrâni. Şi spuneau bătrânii nişte întâmplări atât de minunate, că nu mă mai săturam ascultându-i. Unii îmi cântau de bucurie că cineva sta şi-i asculta. Că, vezi, de prea multe ori n-avem timp să-i ascultăm şi, Doamne, câte ştiu bieţii de ei! Dar cine să-i asculte!?
În anii tinereţii lor, cutreierând pădurea, i-au auzit poveştile, cântecele, suspinele. Şi acolo îşi deschideau sufletul, îşi spuneau dorurile. Că ea, pădurea, îi înţelegea şi-i asculta răbdătoare. Pe neştiute cărări, pe sub cetina brazilor s-a născut şi acest cântec, pe care mi l-a cântat, cu mulţi ani în urmă, Maria Pop, azi în vârstă de 100 de ani.
Peste deal, peste obcină
Este-o creangă de cetină.
Bate vântu’ ş-o clatină,
Din vârf până-n rădăcină.
Da’ nu-i vina crenguţii
Cum i vina măicuţii.
Nu m-o lăsat a iubi
Cu cine m-aş potrivi.
Nu m-o lăsat să iubesc,
Cu cine mă potrivesc.
Lasă-mă, măicuţa me,
Să iubesc pe cine-oi vre,
Că ruşine nu-i ave.
Lasă-mă, măicuţă-n pace,
Să iubesc pe cine-mi place
Că ruşine nu ţ-oi face.
Fragment dintr-o cusătură populară.
Ecoarta's Blog 