În dreptul geamului de la bucătărie este un cireş ornamental ale cărui flori rozalii s-au scuturat demult.
Sub el, cândva, era un covor de floricele albe. Erau atât de mici şi gingaşe, încât nu puteai să treci fără să te opreşti şi să le admiri.
Azi, sub cireşul japonez, nu mai sunt decât câteva tulpiniţe. În vârful lor au apărut floricele delicate care au reuşit să-mi bucure ziua!
Suntem la făcut de fân, departe de casă şi stăm la umbră, dar gândul meu zboară departe, pe vremea când eram copil. Totul e altfel acum: părinţii mei dar şi eu am îmbătrânit, casele de aici din zonă sunt fie goale, fie dărâmate; nici fântâna din grădina vecinului nu mai este şi până şi vremea s-a schimbat.
La capătul grădinii noastre era casa fratelui bunicului dinspre mama. Bătrânii s-au dus, iar casa nu mai este demult; doar un morman de bârne de lemn amestecate cu lut răsare din bălării. Mă ridic şi plec spre vechea curte. Vreau să văd de aproape ce a mai rămas în curtea în care altădată era atâta viaţă. Nu găsesc poartă, aşa că sar peste gard şi ajung pe locul unde a fost căsuţa, apoi unde a fost casa.
Mă învârt de colo-colo şi descopăr un rest de zid pe care şi-au întins cârceii nişte flori albe şi luminoase. Peste urât şi moarte, viaţa triumfă în cele mai neşteptate locuri şi feluri.
Noaptea a învăluit demult pământul. Mă răsucesc de pe o parte pe alta, încercând să adorm, dar degeaba!
O lumină diafană pătrunde pe geam: a răsărit luna! N-are rost să mă chinui, mai bine ies afară. Stau pe prispă şi mă bucur de frumuseţea unei nopţi calde de vară. Rotundă şi rece, luna mă pândeşte misterioasă dintre frunzele mărului de la fântână. N-aş vrea să adorm în noaptea asta pentru că este o noapte magică: este noaptea Perseidelor! Numai aici la munte reuşesc să văd stelele căzătoare şi pot să-mi pun o dorinţă!
Din adâncurile nopţii se iscă un vânt rece, semn că-i târziu. Intru în casă şi mă cufund într-un somn chinuitor de câteva ore. Mă trezesc obosită, ies afară şi mă duc direct în grădină. Acolo este o stivă de lemne pe care pun o pătură şi mă întind. E trecut de miezul nopţii, iar luna a urcat scara timpului până-n crucea cerului. Din abisurile universului au pornit spre noi steluţe călătoare. La caut pe covorul nopţii şi le număr: una, două, trei! La pierd repede numărul, dar mă bucur de spectacolul oferit de Perseide o dată pe an, în nopţile de vară din august.
Cu ochii pe cer, cred c-am aţipit. Luna a coborât spre linia orizontului, iar la o străfulgerare am văzut o stea căzătoare: ultima, pentru că în noaptea următoare voi fi departe de acest loc!
Dimineaţă de duminică devreme. Căldura încă nu s-a năpustit asupra pământului. Ies în curtea casei părinteşti şi mă plimb să alung somnul şi să încep o nouă zi.
Mă aşez sub bătrânul măr de la fântână cu o ceaşca de cafea, schimb câteva vorbe cu vecina, apoi caut cu ochii prin iarbă un petic de rai floral care să-mi trezească imaginaţia. Nimic deosebit, aşa că mă ridic şi plec pe unde am treabă. Fiind duminică n-am mare lucru de făcut, doar să ud florile. Umplu de câteva ori stropitoarea şi răcoresc strat cu strat până termin.
Mai rămân puţin să le privesc şi îmi arunc ochii roată peste tot peticul de grădină. Într-un colţ, căzute la pământ, erau câteva flori şi pe care eu nu le-am udat niciodată. Umplu stropitoarea, le ud, apoi le desenez şi le tai, dar…pe hârtie!
Ecoarta's Blog 