CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


6.COBÂRZAN

-partea a II-a-

      La sfârşitul  lui august, tata m-a trimis acasă. Nopţile deveniseră foarte reci, iar noi dormeam în mijlocul oilor într-o colibă din scânduri, care nu te apăra nici de frig, nici de vânt, doar că nu dormeai pe pământ. Tata şi cu Cobârzan m-au condus până la marginea poienii, iar eu şi cu un cioban am plecat spre sat. Cobârzan a stat nemişcat până ce nu m-a mai văzut, apoi s-a întors cu tata la stână. Ştia foarte bine care era datoria lui.

      În Vinerea Mare se alegeau oile, iar în ziua aceea n-am mai avut stare până n-au ajuns acasă, cu bine, toţi. Am ieşit de multe ori în drum, încercând să aud măcar clopotele, care să-mi dea de ştire că sunt aproape. La un moment dat, îl văd pe Cobârzan alergând şi n-a durat mult până când a fost lângă mine. A sărit cu labele din faţă pe umerii mei şi a început să mă lingă, umplându-mă cu o porţie generoasă de bale şi noroi. Însă bucuria mea a fost atât de mare că n-a mai contat nimic. Pentru mine n-a contat, dar nu şi pentru mama, care n-a înţeles niciodată cum e posibil să dai cea mai bună oaie pe o javră de câine. Auzind potopul de vorbe grele, Cobârzan a făcut cale-ntoarsă până la turmă şi a însoţit-o până acasă.

     Toată toamna a stat cu mine pe Ciurgău, unde mă duceam cu oile şi vaca la păscut, după ce veneam de la şcoală. Îmi punea mama un boţ într-o trăistuţă, cărţile şi plecam. Părinţii mei aveau alte treburi de făcut cum ar fi de cărat fânul acasă, de scos cartofii, varza, napii porceşti, de reparat una, alta, aşa că era imposibil să mă scutească de făcut treabă! Mai veneam aproape pe înserat şi abia atunci mă apucam să-mi scriu temele, la lumina lămpii cu gaz. Că de învăţat învăţam umblând după animale. Ce-i boţul!? Se lua o bucată de mămăligă, se făcea o adâncitură în care se punea brânză, apoi se rotunjea şi se prăjea în unt. Făcea o coajă atât de bună, că nici un desert din lume n-o întrecea!

      Tata i-a făcut lui Cobârzan o cuşca mare, să încapă, dar el nici n-a intrat în ea, dar să mai şi doarmă. Dormea la capătul târnaţului, însă până ajungea acolo, străbătea toată prispa şi-o umplea de noroi, spre disperarea mamei care ţinea la curăţenie ca la ochii din cap! Tata i-a pus acolo un braţ generos de fân, un cojoc şi acolo a dormit toată iarna. Vorba vine dormit, că patrula de jur-împrejurul curţii, având prin pământ şi apoi prin omăt, adevărată cărare. Nu avea treabă cu nimeni, dar nu-i plăcea să stea cineva prea mult în dreptul curţii noastre, aşa că, de se-ntâmpla ca doi oameni să povestească, ieşea în drum, se punea lângă ei şi nu intra în curte decât când aceştia plecau. Şi plecau repede că numai să-l fi văzut aşa mare şi cu ochii roşii şi te treceau fiori reci. Iar el era aşa de blând, de înţelept şi de devotat şi, din păcate,  numai tata şi cu mine l-am înţeles. Ceilalţi spuneau doar că e bun la oi, iar mama că e o javră nenorocită.

     Hrana lui Cobârzan era un cir, adică o fiertură de făină de mămăligă, în care se mai punea şi câte-o cană cu lapte sau puţină untură de porc rămasă de la gătit. Numai că uneori mânca, alteori nu. O bună bucată de vreme n-am înţeles de ce într-o zi mânca şi în altele nu. Sigur că această frământare o aveam doar eu şi mama, dar fiecare în felul ei: mie mi-era teamă să nu fie bolnav, iar mama că prădăm atâta mâncare, ceea ce nu era departe de adevăr, că nu aveam mâncare de aruncat. La noi în sat, nefăcându-se nici un fel de cereale, ele trebuiau cumpărate, iar banii erau puţini şi se câştigau greu. Şi aşa, în fiecare dimineaţă, mâncarea lui Cobârzan devenise o problemă şi crease o anume tensiune între noi. Refuzul lui de a mânca m-a ambiţionat să dezleg misterul şi m-am pus pe analizat şi selectat toate situaţiile, apoi prin eliminări succesive ale posibilelor cauze, până când am ajuns la cauza reală, pe care am verificat-o, fără să spun nimănui nimic. Dragul meu câine mânca doar dacă puneam eu sau tata ceaunul în roţi, pe sobă, noi puneam făina şi amestecam, noi i-o duceam afară. Numai să fi atins ceaunul mama şi ştia şi nu mânca!

     De atunci nu-i făceam decât eu de mâncare, însă nici după aceea mama nu l-a privit cu ochi buni, dar nici el pe mama. Se ferea din calea ei, iar mama nu-l vedea odată fără să-l blesteme. Orice ar fi făcut, mama nu putea trece peste modul în care a apărut în curtea noastră. „Să dai tu cea mai bună oaie pe un câine!? Te râde tot satul!” Şi, poate, şi mama avea dreptate că vremurile erau grele, iar tata muncea în pădure, în omătul până la genunchi, pentru câţiva lei, din care trăiam şi noi şi animalele.

Fotografie din colecţia personală. Vedere de pe Făget, iar Ciurgăul este în faţă.

DSC04963 copy

Anunțuri

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


5.COBÂRZAN     

-partea I-

      Pe Călimani nu eram doar noi cu stâna. Pe toate coastele era câte o stână, însă distanţă dintre ele era destul de mare, iar de văzut nu-i vedeam, doar îi auzeam pe ciobani chiuind. Nu se vizitau pentru că nu aveau timp de vizite, însă se întâlneau când îşi căutau oile pierdute. Şi se pierdeau destul de des şi ajungeai să le cauţi şi câte o săptămână uneori.

       Ne pomenim într-o zi cu ciobanii de pe valea Mureşului că-şi caută nişte oi rătăcite şi, spre norocul lor, ele erau la noi. De obicei, când se mergea la alte stâni, nu te duceai cu câinii după tine că se isca un adevărat război între ei. Şi totuşi, aceştia au venit cu un câine, care, după cum spunea stăpânul lui, nu se dezlipea de el. La stână nu erau decât nişte căţei, care l-au asaltat imediat, însă i-a alungat cu un hămăit gros şi răguşit, iar micuţii au fugit cu codiţa între picioare şi s-au ascuns care pe unde a încăput. Ceilalţi câini erau plecaţi cu ciobanii noştri. Era foarte înalt, lăţos, alb cu pete cafenii şi cu ochii aproape roşii. Îţi inspira teama numai privindu-l. M-am urcat pe gard şi l-am studiat atentă, pentru că ceva mă atrăgea la el. Stăpânul lui mi-a spus că e paşnic şi să nu-mi fie teamă de el. Cum nu-mi plăcea să stau în gura celor mari, mi-am luat găleata şi-am plecat după apă, ştiţi, la izvorul meu, cel cu şarpele! La un moment dat mă uit în spate şi-l văd pe lăţos în spatele meu. Sigur că un fior rece mi-a trecut pe şira spinării, dar nici n-am zis nimica. Cât au stat ciobanii la noi, el a stat destul de aproape de mine, însă la plecarea lor s-a urnit cu greu şi-a plecat. A doua zi ne pomenim cu câinele la stână şi direct lângă mine. L-am mângâiat şi cred că atâta a aşteptat.  Spre seară, un cioban a venit după el, l-a legat şi l-a dus mai mult târât decât de voie bună. L-au ţinut legat câteva zile, însă când i-au dat drumul, iar a venit la noi. Într-o zi, stăpânul lui, ştiind cu cine are de-a face, a venit la tata şi i-a propus să-i dea ceva în schimbul câinelui. Şi ce putea să ceară decât o oaie! L-a auzul cererii, toată lumea a început să râdă. Cum să dai o oaie pe un câine!? Şi totuşi, tata a dat o oaie pentru un câine! De fapt, tata mi-a făcut un cadou, iar bucuria mea a fost imensă. Nu, n-am primit de la părinţii mei cadouri scumpe sau multe, dar de acesta nu voi uita niciodată. Atunci l-am botezat Cobârzan. Nu ştiu ce nume a avut înainte, dar pe acesta l-a acceptat imediat, ca şi cum aşa ar fi fost strigat toată viaţa lui. Nu se dezlipea de mine şi de tata, doar dacă îl legai, însă când îi dădeai drumul o lua la goană până unde era unul dintre noi. Cobârzan şi-a dovedit însă şi vrednicia, fiind un paznic grozav pentru oile noastre. Toată noaptea patrula de jur împrejurul stânii şi nu o dată, a alungat urşii veniţi la vânat. Cam la două săptămâni plecam în sat pentru câteva zile, timp în care tata mai cosea, o mai ajutam pe mama la fân sau se rezolvau alte treburi. De fiecare dată, Cobârzan era după noi. Niciodată n-a stat la stână fără unul dintre noi.

       Toamna, când am coborât oile de pe munte, el s-a instalat în curtea noastră, ca un vrednic şi adevărat stăpân ce era!

       Nu, nu am poze cu Cobârzan. În anii aceia, în locul unde am trăit eu, nici nu putea fi vorba să ai un aparat foto. Mai veneau turişti şi făceau poze, am câteva din vremea aceea, dar cu el n-am. El este în inima mea!

 

IMG_8179 copy

 

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


4. Copilărie şi copilării

     Copilăria mea şi-a unei mari părţi a generaţiei mele, mai ales cea născută la sat, era aproape identică. De când puteai să mergi în picioare, plecai la munca câmpului cu toată familia, iar când puteai folosi o unealtă, trebuia să faci treabă. Viaţa era foarte simplă, din toate punctele de vedere.

      Aveam puţine haine şi încălţări sau jucării, dar şi mâncarea era simplă, însă era bună şi curată, dovadă fiind faptul că oamenii trăiau până la vârste înaintate. Haine!? O, Doamne! Pantaloni şi cel mult două fustiţe făcute cu mâna de mama dintr-un material ieftin, o pânză înflorată. Pantalonii erau veşnic cârpiţi în genunchi şi fund că-i rupeam săniindu-mă, vara, pe negară. Negara este o iarbă foarte moale şi lucioasă, dar care odată uscată, devenea foarte tare şi n-o mâncau animalele. Ba, mai mult, intra în pielea animalelor, provocându-le răni. De încălţat ne încălţam cu sandale de gumă, cizme de cauciuc sau şoşoni. Faptul că aveam puţine haine şi încălţări de cauciuc, nu conta. Toţi eram îmbrăcaţi cam în acest fel. Haine scumpe nu avea nimeni, că nu aveai de unde cumpăra. Se stătea la coadă şi pentru câţiva metri de material, ciorapi de bumbac şi încălţăminte. Şi apoi la ce ne-ar fi folosit astfel de haine!? Unde ne puteam duce să ne lăudăm, că doar pe dealuri şi prin păduri umblam! În sat nu prea umblam. Mai mult stăteam acasă şi aveam grijă de animale sau plecam prin păduri cu copiii din vecini după poame şi bureţi.

      Pădurea era marea scenă, acolo ne descătuşam energiile, departe de ochii părinţilor, care erau foarte stricţi în ceea ce privea disciplina. Mai peste tot dădeam de un povârniş cu negară şi începea distracţia. Sigur, la trăsnăi nu mă întrecea nimeni, însă la cules eram mereu codaşă. Vasele mele nu erau niciodată pline. Culegeam fragi, zmeură, gălbiori, vineţele, ţărnari, râşcovi, hribi, în funcţie de anotimp. Din bureţi, mama făcea tocăniţă cu smântână şi mămăligă. Vineţelele le mai coceam pe sobă cu brânză sau urdă. Târziu de tot din poame am început să facem dulceaţă.

      Universul nostru se întindea de la casă până la pădure şi locurile unde se lucra. Atât. Habar nu aveam ce-i dincolo de hotarele satului sau locurile cu stâni. În vremea aceea, lumea abia începuse să aibă aparate de radio. Primul radio pe care l-au cumpărat părinţii mei a fost un „Mioriţa”, cred că prin ’63 sau ’64. Aşa că singura noastră legătură cu lumea era radioul pe care-l ascultam seara sau în zilele de sărbătoare.

      Uitându-mă în urmă, am avut totuşi o copilărie deosebită, chiar dacă lumea mea se sfârşea în pădure. De fapt nu se sfârşea, ci începea, pentru că pădurea a fost prima şcoală, cea care m-a învăţat pas cu pas adevărul despre lume. Atunci n-am înţeles nimic, dar azi ştiu că timpul petrecut acolo a fost definitoriu pentru tot ce-am devenit. Pădurea avea regulile ei, dure, stricte şi categorice. Orice nesocotire, o puteai plăti din plin. Pădurea este o entitate vie şi în care poţi păşi nestingherit dacă intri cu smerenie. Acolo nu poţi să-ţi faci de cap, adică nu poţi să faci ce vrei, ci doar ce trebuie. Îmi plăcea să merg singură prin pădure: eram doar noi, ea şi eu. Vorbeam eu, ea mă asculta şi-mi răspundea în felul ei, iar eu înţelegeam. Nu mi-a fost frică niciodată să stau singură în pădure, dar odată plecată din casa părintească, mi-a fost frică de multe ori de lume.

      Am plecat de-acasă la 15 ani. Eram un copil care ştia mai bine cărările pădurilor decât lumea oamenilor. Nu m-am mai întors niciodată, în sensul real al cuvântului, adică să locuiesc şi să trăiesc acolo, iar acum simt că nu sunt nici ţărancă, nici orăşancă. O parte din mine tânjeşte după ce-am lăsat şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc cum ar fi fost viaţa mea de-aş fi rămas în sat!!??

      La 15 ani, am ieşit în drum şi-am închis poarta de la ograda părintească. Atunci a început cealaltă viaţă a mea, în jungla din oraş.

Fotografii din colecţia personală.

DSC08608 copy

 

 

 

 

 

 

 

DSC08593 copy

 

 

 

 

 

 

 

 

DSC08605 copy

CĂLĂTOR PRINTRE CUVINTE ŞI CULORI


3.URSUL

     Băiatul care dădea oile în strungă, strungarul, a plecat acasă şi nu s-a mai întors. Fiind cu oamenii la limită, tata n-a mai angajat pe nimeni că, oricum, n-avea pe cine în toiul verii, aşa că a trebuit să dau eu în strungă o bună bucată de vreme, până s-a rezolvat treaba. De la o vreme devenise obositor, mai ales că mergeam şi cu oile în porneală, ceea ce-mi scurta mult orele de somn, iar la patru dimineaţa trebuia să fiu în picioare.

      Întâmplarea ce urmează s-o povestesc, s-a petrecut într-o noapte ploioasă. Cine n-a apucat o noapte ploioasă pe munte nu va înţelege uşor cum e! Nici ziua nu-i plăcut, dar noaptea! De fapt în noaptea aceea n-a plouat, ci a curs parcă cu găleata. A tunat, a fulgerat, iar trăsnetele zguduiau pământul, dându-ţi senzaţia de sfârşit de lume. Negurile groase au năvălit peste poiană, accentuând sentimentul că cerul este deasupra capului tău. Tata m-a învelit într-o pelerină şi m-a trimis între oi să le dau în strungă. În mijlocul ocolului era un bolovan mare pe care m-am urcat şi, cu toată urgia din jur, am adormit. La un moment dat, zarvă mare: câinii au sărit de pe unde se adăpostiseră şi lătrau, oile behăiau speriate, bulucindu-se asupra gardului, ciobanii urlau, iar eu, năucă, plină de apă, nu ştiam ce se întâmplă. L-am auzit pe tata strigându-mă disperat, iar când m-a găsit, s-a bucurat nespus că nu eram eu victima. Ce se întâmplase!? Ursul a intrat în ocol, a luat o oaie, a sărit gardul cu ea şi dus a fost.

     A fost una din multele întâmplări prin care am trecut. Unora le-ar provoca fiori reci pe şira spinării, dar pentru copiii născuţi acolo, în munţi, erau lucruri normale.

 IMG_8185 copy