AMINTIRI DIN VREMURI TRECUTE!


Ce an o fi fost!? Nu ştiu. Ceea ce îmi amintesc este că eram mititică, adică în clasele primare.
În iarna aceea, ninsese atât de mult, încât oamenii abia reuşeau să țină cărările curate spre grajduri, clăile cu fân, fântâni sau şoproanele cu lemne. Nici drumul care lega o casă de alta şi de centrul satului nu a fost uitat.
Numai că, la un moment dat, a nins vreo două zile şi două nopți, fără încetare. O ninsoare deasă şi grea, că nu vedeai casa vecinului. Părinții mei făceau cu schimbul să înlăture omătul de pe căile de acces, însă, într-o dimineață, natura a învins tenacitatea oamenilor.
Când am ieşit afară, omătul depăşea înălțimea gardului. Era un ocean alb, strălucind feeric în lumina soarelui ce se arăta după multe zile.
Oamenii şi-au continuat bătălia cu nămeții şi singura victorie obținută a fost că au reuşit să deschidă drumul spre şcoală. Un drum sau mai bine zis o cărare, atât de lată cât încăpea un om. Era o mare încercare dacă se întâlneau doi, venind din sensuri diferite.Pereții de omăt erau cu mult mai înalți decât un om.
Ce bucurie, ce zbenguială şi chiote erau când mergeam sau veneam de la şcoală!
Ce s-a mai întâmplat, nu-mi mai amintesc…
Mi-am amintit toate astea pentru că am primit din țară nişte fotografii superbe!


Fotografii din colecția familiei

Reclame

ÎMBRĂȚIŞĂRI


O-mbrățişare-n pragul primăverii-
zefir ce-adie-n faptul serii!

În pragul toamnei aurii,
e dulce-mbrățişarea
ca strugurii din vii!

A iernii-mbrățişare!?
E delicată ca dalbul fulg
ce-nvață ca să zboare!

Şi vara!? E cald, prea cald…
Te-mbrățişez cu inima, în gând,
şi ți-o trimit pe-aripi de vânt,
un vânt uşor ca fulgii din nămeți,
să aibă gustul strugurilor copți…

(Poezia „Valoarea unei îmbrățişări”, publicată în 17 ianuarie, pe un blog pe care îl urmăresc, mi-a fost sursă de inspirație!)

CINE EŞTI TU?


Nu ne-am văzut de multă vreme…
Nu ne mai ştim, nu ne mai vrem…
Cine eşti tu!?
Cine sunt eu!?
Doar ochii tăi
mă urmăresc in noapte,
întunecate flăcări
plutind pe marele ocean…
Cine sunt eu!?
Ajungă-ți că sunt…
Cine eşti tu!?
Mie mi-ajunge zâmbetul
din ochii tăi senini
ca noaptea, când luna
îşi despleteşte coama
peste abisale lumi
aflate în deriva
nevăzutului…
neştiutului…
nedoritului…

Fotografie din colecția personală

CIOTURI


Stă pe un ciot. El, stăpânul cerului, emblema unei țări, stă pe un rest de copac.
Îşi înalță privirea spre nemărginirea albastră. Îl cheamă! Fiorul înălțimilor îi cuprinde trupul. Îşi mişcă picioarele pregătindu-se de zbor…deschide larg aripile…nu…întinde o aripă şi-o flutură puternic…
Stă pe un ciot şi mişcă greoi un ciot de aripă…chemarea înaltului e mai puternică decât neputința!
Plec! Mă ajunge din urmă un zgomot surd…




Fotografii din colecția personală

ODIHNĂ


În noaptea asta aş vrea
să-mi odihnesc visele
în palma sufletului tău,
tu-nchide-mi liniştea nopții
cu sărutul gândului curat…

În noaptea asta aş vrea
să-mi odihnesc inima
în căuşul palmelor calde
tu-nchide-mi visele
în eternitatea iubirii tale…

Cu tine-aş vrea
ca-n toate nopțile ce vor veni
să adunăm un pumn
din pulberea de stele
să-mpodobim şi vise şi iubiri…

CE-I VIAȚA?


Îmi port trecutu-n spate…
o cochilie cu griji şi cu nevoi.
Prezentu-i doar o clipă
şi zboară în trecut.
Trecutul ne e viața
şi-l răscolim să dăm
peste-o fărâmă de iubire.
În viitor n-ajungem,
nu ştim cum va fi mâine…
Şi mâine, pas cu pas,
ne toarcem viața spre trecut!
Ce-i viața!?
O clipă de prezent
şi restul e trecut!

Fotografii din colecția personală