Ce an o fi fost!? Nu ştiu. Ceea ce îmi amintesc este că eram mititică, adică în clasele primare.
În iarna aceea, ninsese atât de mult, încât oamenii abia reuşeau să țină cărările curate spre grajduri, clăile cu fân, fântâni sau şoproanele cu lemne. Nici drumul care lega o casă de alta şi de centrul satului nu a fost uitat.
Numai că, la un moment dat, a nins vreo două zile şi două nopți, fără încetare. O ninsoare deasă şi grea, că nu vedeai casa vecinului. Părinții mei făceau cu schimbul să înlăture omătul de pe căile de acces, însă, într-o dimineață, natura a învins tenacitatea oamenilor.
Când am ieşit afară, omătul depăşea înălțimea gardului. Era un ocean alb, strălucind feeric în lumina soarelui ce se arăta după multe zile.
Oamenii şi-au continuat bătălia cu nămeții şi singura victorie obținută a fost că au reuşit să deschidă drumul spre şcoală. Un drum sau mai bine zis o cărare, atât de lată cât încăpea un om. Era o mare încercare dacă se întâlneau doi, venind din sensuri diferite.Pereții de omăt erau cu mult mai înalți decât un om.
Ce bucurie, ce zbenguială şi chiote erau când mergeam sau veneam de la şcoală!
Ce s-a mai întâmplat, nu-mi mai amintesc…
Mi-am amintit toate astea pentru că am primit din țară nişte fotografii superbe!
Fotografii din colecția familiei
Ecoarta's Blog 