Eu m-am născut…
Tu te-ai născut,
dar şi el sau ea,
adică noi şi ei
au exersat naşterea…
Eu am crescut.
Tu ai crescut.
Şi-am învățat
să conjugăm verbul
„a iubi”!
Oare tu mă iubeşti
măcar un bob de infinit
cât eu am îndrăznit
a te iubi!?
Fotografie din colecția personală
Potecuța noastră ne-a invitat la joacă: o leapşă pe poteci cu dor de cuvinte şi frumos de vis.
A zis cineva că noi, copiii ăştia mai măricei, nu ne putem juca!? Mai ales că are o singură regulă: să răspunzi la întrebări! Atât!
Doruleț, mulțumesc!
* Un cuvânt care mi-ar fi plăcut să fie inventat de mine…
PĂDURE
* O carte pe care mi-aş fi dorit să fie numele meu…
„Mai presus de toate”, Eric Knight
E o poveste tragică, în care iubirea este cu adevărat mai presus de orice.
* O poezie pe care aş fi vrut să o fi scris eu…
„El-Zorab”, George Coşbuc
Dacă aş fi scris-o eu, aş fi putut să o citesc fără să plâng.
* Un film în care aş fi vrut să joc…
„Stăpânul inelelor”
* O melodie pe care aş fi compus-o şi cântat-o eu…
1. „I love you more than yesterday”, Daniel Lopez
2. „It’s your love”, Tim Mcgraw
3. „Only you can love me this way”, Keith Urban
Le-aş contopi pe cele trei într-unul. Unul în care ea (poate eu!) şi el ar reuşi măcar în cântec să devină „noi”.
Prin fereastra destul de mică, se strecoară o rază de soare…mă întorc cu spatele la geam și refuz să deschid ochii. Căldura adunată în pat peste noapte mă moleșește peste măsură, împingându-mă într-un somn greoi.
Mă trezește ciripitul unor păsărele și descopăr, nu fără oarecare surprindere, odaia din căsuță…
După moartea tatălui meu, am rugat-o pe mama să-mi îngăduie, în scurtele și rarele vizite, să folosesc eu căsuța. Tata a iubit-o enorm. Acolo le plăcea părinților să stea peste vară, iar iarna se mutau în casa mare.
E târziu, bine spre miezul zilei, dar eu nu mă simt deloc odihnită. Am citit toată noaptea. Sunt cărți peste tot, sub pernă și lângă, sub pat și lângă, pe măsuță…
O aud pe mama pe prispă. Bate la ușă și intră. Se așază pe colțul vechii lăzi de lemne și ea plină de cărți. Pe față i se citește dezamăgirea:
-Iar ai citit toată noaptea…
Iau prima carte ce-mi cade în mână, dându-i de înțeles că n-am chef de vorbă. O copertă colorată îi atrage atenția și își zgâiește ochii bătrâni:
-Ci-na…cu…Pi- ca-sso…Cine-i Picasso ăsta!?
-Un pictor!
O tăcere ce nu prevestește nimic bun inundă micuța încăpere.
-Îmi pare rău, zice încet și se ridică. Atâta m-a dus capu’!
Îi spun că așa a fost să fie, că decizia ei de atunci a fost totuși bună, că s-a gândit la viitorul meu…îi spun, pentru a câta oară!?, că după un an și jumătate am lăsat baltă facultatea de „disămn”, cum zice ea… știu că nu mă crede și, într-un fel, e și vina mea!
De la acel „nu” din copilărie, niciodată nu am mai discutat nimic pe această temă. Atunci am plecat pe un drum despre sau pentru care nu am mai dat socoteală nimănui.
Iau „Cina cu Picasso” și mă cufund în lectură. Mama intră cu o ceașcă de cafea și eu îl părăsesc pe Picasso pentru scurt timp…
Nu acum, mai târziu, zici cu glas stins și te scufunzi în neștirea clipelor pierdute. Nu te mai văd printre zăbrelele nepăsării, oricât încerc să te (re)găsesc…
Acum, până nu e prea târziu, zic cu glas limpede și mă desprind din cenușa clipelor arse în flăcări reci de (ne)iubire…
Până și ieri a fost prea târziu pentru noi, pentru că, nu-i așa!?, „noi” e doar un cuvânt…
Prin cenușă! Compoziție proprie
Iscat din tenebrele adâncurilor și alungat în galop peste ocean, vântul s-a oprit și a bântuit pământul, îndoind, culcând sau rupând tot ce-ntâlnea în cale.
I s-a părut că, fiind atât de semeț, acolo la marginea apei, îi stă în drum. Două zile și două nopți a durat bătălia… două zile și două nopți l-a atacat din toate părțile…într-un amurg a căzut în genunchi, s-a sprijinit pe coate și cu fruntea pe pământ s-a resemnat.
Mândru de izbânda sa, vântul a încălecat pe coama unui val și a dispărut în temnițele întunecate ale existenței sale…
Toată toamna și toată iarna a bolit..
spre primăvară a dat câteva frunze, dar și acelea s-au ofilit după un timp. Abia toamna i-au apărut frunze noi, iar primăvara a-nflorit…
Uneori și noi, oamenii…
Stejarul din Kapok park, Tampa area, căzut în timpul uraganului Irma, toamna anului 2017.
Inimioară, inimă,
lacrima-ți se frânge
între două timpuri
împărțite-n trei:
unul ție,
unul mie,
unul nouă,
doar pe lună plină
când urlă lupii
a dor și a pustiu…
Inimioară, inimă,
iar o să te doară…
lacrima te-a fript,
cui de dor înfipt
într-un timp trecut
și nepetrecut…
Fluturi, floare! Compoziție proprie
Pentru mine,
dar și pentru tine
nu există „noi”!
Noi este doar un cuvânt
în care nu încăpem
amândoi!
Este prea mic!
Are doar trei sunete,
materializate
în trei litere!
Nu ne putem adăposti
sub el…
rămânem goi în suflet!
Tu ești la răsărit…
Eu la asfințit…
în mijlocul zilei
nu e loc pentru noi…
Speranță- compoziție proprie
