Proiectul „Zbor printre stele!” este finalizat. A fost unul dintre cele mai epuizante proiecte, nu numai datorită ideii artistice, cât mai ales ca realizare tehnică.
Dacă printr-un absurd cineva s-a întrebat cum a fost conceput acest proiect, este posibil să-şi fi imaginat aşa ceva: Aurora plimbându-se pe malul oceanului cu caietul de schițe şi cutia de culori în mână, încercând să surprindă măreția asfințitului, când cer şi apă se unesc într-o ploaie unică de culori. Sau, Aurora stând pe terasă într-un şezlong, cu ceaşca de ceai şi privind Luna printre crengile stejarului din fața casei. Parțial adevărat! Când mă plimb la apusul Soarelui nu desenez, după cum nu desenez nici când răsare Luna.
Acest proiect s-a născut singur, m-a căutat şi spre norocul meu, m-a găsit. Aproape şase luni am făcut schițe, de ordinul zecilor, fără să urmăresc o idee anume! Nu mică mi-a fost mirarea când pe la mijlocul lui noiembrie, în timp ce analizam schițele, am descoperit că multe erau…astrale. Atunci s-a produs în mintea mea imaginea unui zbor printre stele! Dacă până atunci a fost un joc al hazardului artistic, acum ideea de zbor în înalt trebuia sedimentată. Neliniştea creației era uriaşă! Voi putea transmite privitorului prin câteva linii, culoare şi/ sau nonculoare, ideea de înălțare în sferele Universului!? Va simți privitorul măcar o clipă că pluteşte!?
Câte schițe nu s-au materializat!? Câte s-au transformat parțial sau total!? Câte compoziții aproape finalizate au ajuns la gunoi!? Dar şi câte au fost refăcute!? Există un singur răspuns: nu ştiu! Primele compoziții au văzut lumina zilei relativ uşor, ideea de zbor fiind bine conturată. Însă aveam nevoie de o rază să cobor pe Pământ! Şi nu era disponibilă nici una! Un vid artistic s-a produs în imaginația mea. Nu doream un proiect liniar, ca o propoziție la sfârşitul căreia pui punct. Brusc, proiectul se oprea! Compoziția „Ultimul zbor” am vrut să fie cea finală, dar nu era ceea ce doream. Lipsea ceva! Dar ce!?
Ziua era pe sfârşite. O plimbare pe malul oceanului mi-ar fi prins bine. Stam pe o piatră şi mă bucuram de apus. Niciodată nu am văzut măreția profundă a unui apus ca atunci; niciodată nu am simțit mai intens clipele de comuniune ale înaltului cu abisul apelor! Era ceva peste puterea mea de înțelegere şi m-am simțit atât de mică pentru câteva clipe! Atunci am ştiut exact cum trebuie să arate compoziția finală. O vedeam cu ochii minții! Vedeam culorile oceanului şi culorile cerului solar!
La lumina Lunii, ideea finală prindea contur. În noaptea aceea nu am închis un ochi. Întrebări fără răspuns se îngrămădeau în capul meu: cum să redau ideea de mişcare a oceanului cu tot ce-i aparține!? Dar Soarele!? Cum să-l pun pe hârtie ca tu, privitorule, să simți că eşti acolo, pe malul oceanului!? Câte schițe am făcut!? Nu ştiu, dar ceea ce ştiu este că am reuşit! După câteva zile, privind compoziția, am simțit că lipseşte ceva!
Atunci am hotărât să iau o pauză! Aveam alte proiecte tot amânate, dar mintea mea căuta „veriga lipsă”. Şi în acelaşi timp îmi apăreau în fața ochilor imagini…erau ca puişorii cu aripi crude ce abia învață să zboare…se agitau să iasă la lumină…
Şi-am înțeles că arta este o luptă. Lupta ta cu propriile limite. Că poți renunța la artă doar dacă ea renunță la tine!
„APUS DE SOARE”. Desen în tuş şi creioane colorate. Dimensiune 10/15 cm
