INIMIOARĂ, INIMĂ!


Inimioară, inimă,
lacrima-ți se frânge
între două timpuri
împărțite-n trei:
unul ție,
unul mie,
unul nouă,
doar pe lună plină
când urlă lupii
a dor și a pustiu…
Inimioară, inimă,
iar o să te doară…
lacrima te-a fript,
cui de dor înfipt
într-un timp trecut
și nepetrecut…

Fluturi, floare! Compoziție proprie

„NOI” e doar un cuvânt!


Pentru mine,
dar și pentru tine
nu există „noi”!
Noi este doar un cuvânt
în care nu încăpem
amândoi!
Este prea mic!
Are doar trei sunete,
materializate
în trei litere!
Nu ne putem adăposti
sub el…
rămânem goi în suflet!
Tu ești la răsărit…
Eu la asfințit…
în mijlocul zilei
nu e loc pentru noi…

Speranță- compoziție proprie

MI-AM PIERDUT CUVINTELE…


Mi-am pierdut cuvintele
în noianul de gânduri,
gânduri fără cuvinte,
doar cu umbre și lumini…
Rostogolesc lumina
poate-mi găsesc vorbele…
materialitatea lor
mă sperie!
Mă-nduioșează umbrele
căzute anacronic
peste ziua inceputului.
Unde sunteți? întreb
Aici, aici! răspund
din fantomaticele umbre…
Acum știu: voi întoarce
lumina spre umbră
și-mi voi lua cuvintele
fără de care nu pot trăi,
sunt hrana liniștii
unui suflet țintuit
pe un altar de umbre și lumini…

Lumini și umbre- compoziție proprie

CÂND ÎNFLORESC MACII…



Au înflorit macii!
A, da! Am uitat! Ție nu-ți mai plac macii! Acum nici mie nu-mi mai plac atât de mult ca altădată. Doar că…îți amintești!? Sigur că nu-ți amintești! De ce ți-ai aminti!? Doar că eu nu pot uita…Aș vrea să-i vezi…știu că nu poți și nici nu vrei, dar eu nu pot trece nepăsătoare pe lângă ei!
Îți aduci aminte cum alergai pe câmpul plin de maci și mă strigai cu o bucurie cum numai tu puteai împrăștia în jur!?
– Aura, macii sunt sărutul soarelui pe obrazul pământului!
Cum ai putut uita!? Înfloreau primii maci când ai plecat…nu voi ști niciodată de ce-ai plecat…
Lacrimi sângerii cad pe ochii pământului! Nu plâng! Zâmbesc! Zâmbesc de dor! Tu nu mai știi ce-i dorul…Atunci m-ai rugat să zâmbesc mereu chiar dacă îmi vine să plâng…zâmbesc plângând sau plâng zâmbind…

UNDE EȘTI, COPILĂRIE!


Unde ești, copilărie!?
Te-am pierdut umblând prin munți,
prin păduri și prin poieni…
Hoinărind cu nepăsare
ți-am pierdut anii puțini
și m-ai părăsit tăcută
când pe poartă am ieșit.
În zadar îți caut urma
prin păduri și ierburi dese!
Nu mai ești și n-o să fii!
Nu mai ești decât o umbră
într-un colț de gând tăcut!

(Spiraea vanhouttei. Floarea/ cununița miresei)
Florile delicate ale acestui arbust au un parfum deosebit! Acest parfum mi-a amintit de copilărie…aveam în colțul grădinii o tufă…

SUPĂRARE MARE


Dis de dimineață,
m-a strigat vecina,
galbenă de ciudă,
vrând să îmi şoptească
ca-nflorit glicina
chiar lângă fereastră!
Plânge galben rostopasca:
că n-aude, că nu vede
soare, nor
sau ce-o mai fi!
Ce să fac!?
Cum să le-mpac!?
Rostopasca e de leac
şi glicina e de drag!

Fotografie din colecția mea

APUSUL


Apusul nu e un sfârşit,
nici măcar
sfârşitul zilei!
Apusul e-nceput,
începe ziua
pentru tine!

Din lagună:
Noapte bună!


Minunată fie-ți viața:
Bună dimineața!