YOUNG WOMAN IN WHITE GLOVES


A scrie un eseu despre o operă de artă nu este un lucru tocmai uşor, mai ales când eşti doar iubitor/consumator de artă.

Ajung la muzeu. Vreau să scriu un eseu despre un tablou necunoscut mie, aşa că nu mă apropii, ci mă aşez pe o canapea la o distanţă ce-mi permite să văd scena dintr-un unghi favorabil.

Trebuie să observ totul cu atenţie, să gândesc şi să fac asociaţii de idei, adică să simt fiecare linie, fiecare pată de culoare, pentru că doar aşa voi putea simţi toate sentimentele şi emoţiile pictorului, transmise peste ani, prin intermediul culorilor.

Mă simt ciudat, dar nu pot pleca pentru că am venit aici cu un scop foarte clar: trebuie să mă documentez ca să pot scrie eseul. Mă aşez pe un scaun şi privesc în ansamblu tablourile/galeria. Linii groase şi subţiri. Culori puternice, multe luate direct din tub, nuanţe ale aceleeaşi culori. Mult albastru şi roşu.

Un tablou îmi atrage atenţia în mod deosebit: pare portretul unei femei tinere. Acţiunea este simplă: o tânără femeie, aşezată într-un fotoliu în faţa unei ferestre, meditează. Una dintre mâini este aşezată pe spătarul fotoliului, iar cealaltă se odihneşte în poală. Dacă vorbim despre culori, observăm culori calde şi reci cu nuanţele lor.

Fotoliul este aşezat în faţa unei ferestre uriaşe, acoperită   parţial cu o perdea transparentă. Partea de fereastră neacoperită este fragmentată în planuri geometrizate, colorate în nuanţe de galben care sugerează căldura de afară. Cele câteva pete în nuanţe de albastru nu fac decât să accentueze ideea de căldură puternică. Fotoliul este portocaliu/orange, culoare caldă, foarte bine aleasă, menită să scoată în evidenţă personajul central. Portocaliul sugerează aerul de-a dreptul irespirabil din odaie. Tânăra femeie este îmbrăcată într-o rochie albastră elegantă, din mătase vaporoasă. Faldurile sunt line, iar pe alocuri sunt ascuţite. O rază de lumină cade discret pe genunchi, luminând delicat albastrul. Raza atinge maximul de luminozitate pe mâna din poală care este exagerat de albă. Dar şi cealaltă mână este tot albă! De la distanţa asta nu-mi dau seama ce-i cu albul mâinilor!? Este nefiresc albul acesta, o nonculoare, mai ales dacă privim faţa tinerei. Să aibă mănuşi!? Se prea poate! Pe cap are o tocă, adică acel gen de pălărie pe care femeile îl poartă la evenimente speciale. Evident că şi toca este albastră.

Se pare că este sau era pregătită să plece la teatru sau operă, doar că partenerul ei se lasă aşteptat.

Este o femeie tânără, frumoasă. Ochii privesc în gol, fără speranţă. Nu mai aşteaptă nimic şi pe nimeni. Este atât de cald că nu are putere să se ridice,să  se dezbrace, să se îmbrace într-o ţinută lejeră şi, astfel, să iasă din starea de adevărată transă. Faţa îi este scăldată de căldură; poţi simţi picăturile fine de transpiraţie, dar ea nu se mişcă.

Culorile feţei sunt din gama culorilor calde. Spre deosebire de rochie, unde planurile sunt mai mult geometrizate, faţa are culorile dispuse în pete rotunjite; roşul este culoarea dominantă, restul fiind din aceeaşi gama coloristică şi sugerează o stare de încordare, de dezamăgire. Oare ce s-a întâmplat!?

Putem doar să speculăm, adică să facem presupuneri despre toate pregătirile anterioare momentului în care tânăra doamnă s-a aşezat în fotoliu, în apropierea geamului.

S-au întâlnit de mai multe ori, suficient încât să se placă, dar şi să-şi planifice petrecerea timpului liber împreună. Este clar ca ea este o femeie stilată, educată şi nu ar fi putut merge decât la teatru sau la operă. Nu te duci la cumpărături cu  toca pe cap sau cu rochie lungă de mătase!

A aşteptat ziua aceasta cu nerăbdare, cu bucurie şi s-a pregătit în felul ei, dar în primul rând sufleteşte. Nu cred că şi-a cumpărat acum rochia sau toca. Cred că le-a mai purtat, pentru că se simte în largul ei purtându-le. Ştia exact ce-o să poarte în acea zi, adică o rochie fluidă, capabilă să-i scoată in evidenţă corpul frumos, bine proporţionat. Şi-a pieptănat îndelung părul negru, privindu-se atent în oglindă, apoi şi-a pus toca. Nu poartă bijuterii pentru că ar putea părea uşor frivolă şi ea nu este sau nu vrea să pară aşa. Vrea să-l impresioneze definitiv prin eleganţa studiată îndelung, afişată la multe alte evenimente şi care i-au garantat prestanţa deosebită.

Nu, n-a petrecut mult timp cu pregătirea! Şi-a lăsat suficient timp să se odihnească, să-şi liniştească simţurile până la întâlnire. Trage perdeaua doar atât cât să nu bată la ochi şi să aibă vizibilitate asupra spaţiului apropiat locuinţei sale. O perdea trasă total ar putea fi interpretată ca un gest de nerăbdare sau dorinţă şi ea nu asta vrea. Întoarce fotoliul cu spatele la geam, se aşează încet, îşi întoarce suficient faţa încât să vadă momentul sosirii lui, dar, de fapt, în faţa ei este uşa. Aşezarea fotoliului între cele două puncte de observaţie, geam şi uşă, precum şi aşezarea ei cu corpul îndreptat spre uşă şi doar faţa poate fi întoarsă din când în când, ne arată dorinţa de a-şi petrece timpul cu o persoană dragă ei. Este clar că persoana pe care o aşteaptă este o persoană care nu-i este indiferentă sentimental şi,clar, acea persoană este un bărbat. Aşteaptă de ceva vreme, suficient cât să i se cuibărească în suflet îndoiala. Faţa i-a devenit imobilă, nici un sentiment nu i se mai poate citi pe chip. Aproape s-a resemnat: întâlnirea la care a visat a rămas doar un vis, va sta în fotoliu până la căderea nopţii, apoi totul va reveni la normal.

IMG_8637 copyIMG_8636 copy

POVEŞTI LA GURA SOBEI


 

Căutam zilele trecute o carte în bibliotecă şi, spre surprinderea mea, am dat peste străbunica cărţilor mele, o adevărată comoară dragă sufletului meu.

Printre primele lucruri pe care le-am văzut în lumea asta, după chipurile părinţilor, au fost cărţile. Chiar dacă m-am născut la poalele Călimanilor, într-un sat izolat şi “cam demult”, puţini mă cred că în casa bunicilor mei exista o policioară plină cu cărţi. O parte din aceste cărţi nu mai există: s-au risipit în nepăsarea timpului, iar altele m-au însoţit în încurcatele şi încercatele mele drumuri prin lume, devenind temelia unei biblioteci de care am fost foarte mândră până nu demult.

Atât de dragi mi-au fost cărţile, încât n-am avut mai mare bucurie pe lume decât cumpărarea unei cărţi, chiar dacă asta însemna “ultimul bănuţ”. S-au strâns de-a lungul vremii câteva mii de cărţi, unele chiar în dublu exemplar, să fie temelie pentru alte biblioteci că, m-am gândit eu, o casă fără cărţi e o casă fără viaţă!

Sigur, n-am adunat cărţi aşa, să fiu în rândul lumii, ci am şi citit câte ceva în viaţa mea, foarte puţin- e adevărat, în comparaţie cu cât mi-am dorit.

Seri de iarnă lungi. Mere coapte pe sobă. Miros de lemn cu răşină ars. Pat cu strujac plin de paie. Mama torcea lână sau cânepă. Tata, deşi obosit pentru că lucra în pădure, citea cu voce tare la lumina palidă a lămpii cu gaz.

Cuibărită în pătuţul meu, adormeam cu eroii lui Sadoveanu, Rebreanu sau Slavici. Nu, tata nu mi-a citit poveşti, dar ştiam romanele lui Sadoveanu înainte de a şti să citesc.

Iar când am învăţat să citesc, biblioteca din comună mi-a astâmpărat o vreme setea de citit, apoi am început să cumpăr cărţi. Şi-am tot cumpărat!

Azi nu mai cumpăr cărţi! O spaimă uriaşă mă cuprinde: ce-o să se întâmple cu cărţile mele?! Eu voi pleca, ele vor rămâne!

Cartea pe care o vedeţi are peste 100 de ani. Ea şi celelalte surate ale ei, aproape la fel de vechi, m-au găsit pe mine. Pe ele cine le va găsi?



    

SFÂRŞIT ŞI ÎNCEPUT DE DRUM


Pornim spre Bucureşti cu câteva ore  înainte de miezul nopţii. Este capătul unui drum întins pe trei luni de stres în care s-au amestecat problemele personale cu cele profesionale. De rezultatul pe care-l voi afla în capitală, se vor termina sau vor continua unele dintre probleme. Nu-mi place să călătoresc noaptea, dar altă soluţie nu avem. N-ai cum să ajungi la primele ore ale dimineţii în Bucureşti, dacă nu pleci cu ore bune înainte, mai ales când distanţa este de aproape 500 km.

Sfârşitul verii m-a găsit prinsă în prea multe probleme pe care n-am avut cum să le amân sau să le anulez, ele continuând până pe la începutul lui noiembrie. Cel mai neplăcut lucru a fost însă faptul că n-am putut lucra în atelier, iar inspiraţia aproape m-a părăsit!

Toamna a trecut pe lângă mine uşor, puţine fiind orele petrecute în natură, la plimbare. Ieşeam doar sâmbăta şi rar duminica, câteva ore, prin zonă. Mie îmi place să dispun eu de timpul meu liber şi nu alţii să-mi „contorizeze” timpul petrecut în faţa computerului şi tipul de activitate. Dar asta e o altă poveste!

Drumul se afundă în negura nopţii. Rare şi slabe sunt luminile de pe marginea drumului şi doar farurile tirurilor ne arătau că nu eram singuri pe lume. Râdem, spunem bancuri sau întâmplări amuzante, să treacă timpul mai uşor şi să nu adormim. Undeva, pe o coamă de deal se vede o cetate. Hotărâm ca la întoarcere să n-o ocolim, mai ales că tuturor ne plac cetăţile, dar mai era ceva: ceva părea schimbat, însă fiind  noapte şi distanţă, nu reuşesc să-mi dau seama ce. Ajungem în capitală în zori şi rezolvăm în câteva ore totul, evident favorabil, apoi hoinărim prin câteva malluri, însă nu pierdem vremea şi hotărâm să ne întoarcem.

Ajungem la poalele Bucegilor. Au crestele acoperite cu omăt şi e frig, deşi soarele este încă sus pe cer şi din maşină ai impresia că e cald şi bine. Până la Rupea nu mai este mult. Ne oprim şi admirăm cetatea din vârful dealului şi nu ne vine să credem ce schimbată e. Cu câţiva ani în urmă am însoţit un grup de elevi într-o excursie. Atunci am urcat pe jos pe o cărare până la cetate, iar în interior nu aveai mare lucru de văzut. Zidurile erau lăsate pradă vremurilor care n-au stat degeaba atâtea secole. Mi-a părut rău de acea nepăsare a autorităţilor şi m-am gândit că asta e soarta atâtor bijuterii rămase de la străbunii noştri. Tare dragi mi-s lucrurile vechi, iar construcţiile mă dau gata. Stau pe marginea drumului şi nu-mi vine să cred că s-au găsit bani pentru restaurare. Ba chiar s-a construit drum de acces până la cetate şi chiar o parcare. Urcăm cu maşina până în parcare şi mie îmi vine să plâng de bucurie că, iată, mai sunt oameni care s-au zbătut pentru nişte ziduri, că mai există oameni pentru care aceste ziduri reprezintă o părticică din sufletul unui popor chinuit. Mă gândesc că poate va veni vremea acestui popor, aşa cum a venit şi vremea acestei cetăţi, să iasă la lumină, acolo sus, pe vârful istoriei umanităţii.

 

DSCN3200 copy      DSCN3212 copy