2025 este pe sfârșite din fericire pentru mine. După ce va înceta să mai existe, îl voi scoate definitiv din toate amintirile mele și-l voi arhiva alături de ceilalți doi „monștri” pe care nu doresc să-i pomenesc după numele lor niciodată. Le spun „urâții” sau ” ăia doi”, iar acum vor fi trei urâți sau trei monștri.
Nu știu cât ați băgat voi de seamă, dar eu cam n-am fost pe-aici. A, nu, nu! N-am fost ocupată cu cantități mari de comenzi, nici n-am scris tone de poeme sau povești. Comenzi nu mai primesc de vreun an, indiferent de sumele oferite.
Păi și-atunci, ce-ai făcut, se vor întreba unii dintre voi. Bună întrebare și încerc să răspund. Câte luni au trecut din anul acesta?! Zece?! Da, zece! Hai să vedem ce am făcut… în primele patru luni din an era să mor de două ori sau poate am și murit și-am înviat cel puțin o dată. Nu sunt sigură, doar zic și eu.
Ce s-a întâmplat de fapt?! Vă spun acum și încerc să fiu cât mai scurtă. Medicii mei de familie au considerat că sănătatea mea „trebuie îmbunătățită” și după câteva seturi de analize au hotărât să „corecteze” o anumită valoare (una singură!), deși nu era absolut deloc necesar și asta nu o spun eu, ci au spus-o alți medici, inclusiv medici din România. Am luat o primă șarjă de medicamente care a „corectat/scăzut” valoarea cam mult, dar a crescut o altă valoare, nu mult, dar a crescut-o. Mi-au prescris o nouă serie de medicamente, în doză dublă, ca să scadă noua valoare. Le-am îngurgitat vreo trei luni.
Plecăm de acasă să asistăm la un concurs de înot. Mi se face rău, cobor din tribună cu gândul să ajung la umbră. Mi-e tot mai rău, mă țin de balustradă și încerc să mă așez pe scări. Gata, din acel moment nu mai știu nimic. Când m-am „trezit” eram tot pe scări, doar că pe unele era o „băltuță” de sânge. Mi se spune că e al meu. Al meu!? „Ți-ai spart capul”, îmi spune o doamnă. Numai cinci copci am avut în dosul capului. Ajung la urgențe, analize peste analize, C.T. și nimic. Totul era în parametri normali. Concluzia?! O deshidratare severă cu demineralizare. Mă trimit acasă. Continui să îngurgitez pastile. Simt că nu e ceva bine, dar continui. La nici o lună, mi se face rău din nou în timp ce luam masa la restaurant. Evident că cineva a sunat la urgențe și toată „flotila” medicală de urgență s-a prezentat la fața locului. Din nou investigații, din nou…nimic. Refuz să merg la spital și, spre rușinea mea, mi-am pierdut bruma de politețe ce-o puteam avea atunci, expediindu-i din fața mea. Abia atunci am început să-mi pun întrebări, să mă documentez, să întreb, să cer păreri despre medicație. Concluzia a fost unanimă: nici unul din medicamente NU a fost necesar.
Problema este că la luni distanță eu încă o „trag” cu starea mea de sănătate. Sunt bine și nu prea și poate nu voi fi niciodată cum am fost. Nu vreau să dau sfaturi nimănui, dar când luați un medicament nou, documentați-vă, cereți și alte păreri. Dacă eu aș fi făcut asta…dar n-am făcut-o. Am avut încredere că sunt pe mâini bune și nu am fost.
In tot acest timp nu am ieșit din casă decât dacă a fost absolut necesar și niciodată neînsoțită. Teama de a nu cădea pe undeva încă mă urmărește și, probabil, mă va urmări multă vreme sau toată viața. Încă mai am din când în când episoade de rău, dar de intensitate mică. Problemă nu este dacă voi fi bine, ci când sau nu când, ci dacă…
Peste câteva săptămâni plec în croazieră. Sper să-mi fie bine, să mă bucur de călătorie și să vă regăsesc pe toți în bună stare!
Poate la anul va fi mai bine!
Ecoarta's Blog 