20, luate una câte una!


Zilele trecute am dat peste o leapșă foarte interesantă la Potecuța, pe care și ea a preluat-o de la…nu știu de la cine, dar este drăguță! Așa că m-am hotărât să o preiau și să răspund cu mare sinceritate!

Ce ai băut ultima dată?

Apă. Apă după cafea și suc. Dacă întrebarea se referă la alcool, atunci ultima dată am băut un pahar de bere de Thanksgiving Day, de fapt singura dată în an când beau și altceva pe lângă apă.

Unde a fost făcută poza de profil?

Locul exact, exact?! Okay! Pe malul Atlanticului, pe celebra plajă Clearwater Beach, lângă la fel de celebrul Pier 60.

Care a fost cea mai mare durere fizică pentru mine?

Foarte rar mă doare câte ceva, dar în urmă cu foarte mulți ani am avut zona Zoster. A fost o durere cumplită.

Locul preferat unde ai călătorit?

Să înțeleg care este locul care mi-a plăcut cel mai mult pe unde am călătorit?! Am călătorit mult, dar nu foarte, foarte mult și am văzut multe locuri deosebite. Totuși, dintre toate, există un loc unde mi-ar plăcea să mă reîntorc. Este vorba despre insula Roatan și mai precis în Mahogany Bay. Este un loc absolut uimitor!

Ai dormit târziu aseară?

Nu. Ca de obicei. Mă pun devreme in pat, dar nu la somn, ci să citesc știrile și câteva pagini dintr-o carte, ceea ce s-ar putea întinde până pe la ora 10 pm.

Dacă ai putea, unde ai vrea să fii acum?

Unde sunt, sunt bine. Dar totuși o să răspund la întrebare: poate pentru vreo câteva ore aș vrea să fiu în locul unde am copilărit, pe Făget, să văd tot satul.

Ce colecționezi?

Acum numai lucrările mele. In copilărie am colecționat cioburi de ceramică, apoi timbre, șervețele, cărți vechi.

Care este primul film pe care îți amintești să îl fi văzut la cinema?!

Nu știu cum se numea acel film, dar a fost șocant pentru mine. Era vorba despre o vânătoare de elefanți. Cruzime maximă. Am părăsit sala după câteva minute.

Când împodobești pomul de Crăciun?

Eu nu împodobesc niciodată un pom de Crăciun. Nici nu am împodobit vreodată. Dacă cineva din familie se ocupă cu împodobirea este bine, dar eu nu particip. Sunt o „eco” convinsă!

Când ai plâns ultima dată?

Nu îmi amintesc. Cred că atunci când a plecat tata la Doamne-Doamne.

Cine a făcut fotografia de cover de la FB?

Hmmm! Pot să nu răspund? Cred că da!

Pe cine ai fotografiat ultima dată?

„Pe cine” se referă la persoane, nu?! Nu fotografiez persoane decât dacă mă roagă. Însă fotografiez tot ce îmi place din natură. Dar am făcut un film unui bărbat necunoscut care făcea exerciții fizice pe o plajă. M-a rugat și l-am filmat vreo trei minute. A fost foarte mulțumit de filmare.

Dacă ai putea să îți schimbi meseria, ce ai alege?

Nu mi-aș schimba meseria. Cea pe care am avut-o în țară mi-a fost foarte dragă, iar cea pe care o am acum mi-e și mai dragă. Oricum, nu mă văd făcând altceva.

Ce pierzi în perioada asta?

Timpul. Clar! In perioada sărbătorilor, pierd mult timp. Pentru mine, ziua în care nu pot intra în atelier, este o zi pierdută. Acolo este viața mea. Sunt frumoase sărbătorile, este multă veselie, multă agitație, iar eu sunt mai înclinată spre liniște, singurătate…

Dacă ai putea discuta cu cineva care nu mai este, cine ar fi?

Tata. A murit cu ochii spre ușă, așteptându-mă…iar eu nu am ajuns la timp… aș vrea să îi pot spune ce nu i-am spus niciodată sau i-am spus de prea puține ori. Am avut o relație fenomenală noi doi. Ne înțelegeam din priviri. Am fost fata lu’ tata. Acum îmi curg lacrimile, dar nu corectez la întrebarea precedentă.

Ai o influență bună asupra celor din jur?

Dacă e să mă iau după zecile de mesaje primite de la foștii elevi, aș îndrăzni să spun da. Ca să nu sune a laudă, doar atât!

Ananasul și pizza sunt compatibile?

Pentru mine, da! Prima pizza pe care am mâncat-o aici, a fost tocmai cu ananas. A fost atât de grozavă, încât și azi o simt undeva într-un colț al ființei mele. Localul acela încă mai există, au și acum pizza cu ananas, dar niciodată nu am mai găsit gustul acela. Dar da, îmi place foarte mult!

Ai telecomanda. Ce ai vrea să vezi la tv?

Am și televizor și telecomandă. Mă uit foarte rar la tv, cel mai mult când este alertă de vreme extremă sau știri mai… altfel, înțelegeți voi despre ce este vorba. Dar totuși răspund așa: m-aș uita la un film istoric coreean.

Ce te enervează la prietenii tăi?

Woow! Uluitoarea capacitate de a tolera orice! Cred că acest lucru mă diferențiază major, pe mine, europeanca, de ei, americanii. De aceea eu o să rămân forever europeancă.

Ai o dorință rapidă?

Evident că am: să intru cât mai repede in atelier.

Dragii mei! Vă mulțumesc că ați avut răbdare să citiți ce-am scris. Vă mulțumesc pentru toate vizitele și aprecierile lăsate pe blog și vă doresc ca în anul care vine să aveți parte numai de lucruri și întâmplări minunate!

Sărbători binecuvântate!

PRINTRE PĂUNI


Titlul: Țipăt

Ciclul: Tăceri albastre

Dimensiune: 22/30 cm

Desen pe carton în tuș și creioane colorate

Cândva în iulie…

După rutina dimineții, mi-am împachetat lucrurile și m-am hotărât să vizitez Moccasin Lake Park, în primul rând pentru că nu mai fusesem demult acolo, apoi pentru că doream să revăd păsările, în special bufnițele, aflate în grija personalului și a voluntarilor, dar și șerpii lui Dennis, un herpetolog renumit în zonă.

G.P.S.-ul îmi schimbă traseul obișnuit și după câteva mile ajung într-o comunitate cu un nume „drăguț”: Fairwoods. Fairwoods este o comunitate mică, judecând după drumuri și liniștea aproape totală la acea oră.

În secunda următoare…un țipăt puternic, ascuțit sfâșâie liniștea. Apoi altul, și altul: un cor de țipete tăioase ca lama briciului se revarsă în lumina caldă a dimineții. Trag în parcare cu fața, pregătită să plec urgent la nevoie. Nu ies, doar las geamul puțin jos. Apare un bătrânel cu o găleată și în câteva minute parcarea devine neîncăpătoare. Din copaci sau dintre ei, păunii îl înconjoară pe bătrân.

Țopăie, se ating cu ciocul pe cap, sar, se rotesc și își înfoaie cozile uriașe într-un spectacol năucitor.

Lumina soarelui țintește fiecare culoare, împrăștiind mii de stropi strălucitori în aer. Firișoare aurii sau argintii se avântă spre înalt, răspândind o ploaie de culori.

Bătrânelul împrăștie boabele și cozile se liniștesc ca prin farmec. Sătui, pleacă exact cum au venit: într-o simfonie de sunete parcă mai blânde și mai puțin înfricoșătoare.

I-am reîntâlnit pe aleile parcului plimbându-se agale!

NEROTUNDUL


Titlul: Nerotundul

Ciclu: Tăceri albastre

Alte detalii:

Schița din 12.06. ’23

Inceput (placă): 21.08. ‘ 23

Terminat: 31.10. ’23

De ce „nerotundul „?! Nu știu, probabil pentru că nu este…rotund sau pentru că…dar cine știe de ce a ieșit așa?! Că din vară până-n toamna asta (care numai toamnă nu e!), rotundul meu s-a poticnit de mai multe ori și uite așa a ajuns dintr-un rotund în vară, un nerotund în toamnă. Că uite, privitorule, și eu m-am împiedicat de una, de alta și m-am lăsat pradă ideilor de moment…dar e toamnă! Nerotundul meu e toamna mea. Că trăind într-o endless summer mai găsesc și eu uneori o picătură de toamnă ascunsă printre flori și frunze fragede, printre străluciri de soare și lumină.

Da, da, știu! Nerotundului meu îi lipsesc multe. Recunosc: încă nu știu să desenez parfum de floare, nici zbor de fluture, nici adierea suavă a unei aripi de vânt…

LIBERTATEA DE A ALEGE


Acum patru luni…

A fost anul acesta, cât a fost, mai altfel decât au fost ultimii zece ani?! În mare, nu! Dar nu voi cerne acești ani pentru că nu despre asta vreau să scriu. Fără să-mi fi propus, cele opt luni scurse s-au delimitat foarte clar: patru cu patru. Sau aproape. Spre sfârșitul lunii aprilie am simțit acut nevoia să rup cercul vicios în care mă învârteam. Devenisem un roboțel care acționa pe principiul „trebuie”. Trebuie să termin această compoziție în „x” zile, dar și pe cealaltă în „y” zile și tot așa. Cu câte 4-5 compoziții înșirate pe șevalete și/ sau pe masa de lucru, începeam în zori și terminam, în cel mai bun caz, la apus. Să mai adaug că uneori nu mă încadram în acele „x, y” zile sau că unui colecționar i se părea că o anume secvență nu este cum și-a închipuit-o?! Ca și cum eu ar fi trebuit să ghicesc cum și-a imaginat sensul liniilor. Sunt obișnuită cu aceste lucruri care, din fericire, sunt rare.

Era momentul să încerc și altceva. Dar ce?! Atunci nu știam exact ce vreau să fac și mi-am luat libertatea de a face ceea ce se va nimeri. Nimic planificat. Nimic „trebuie”. Am ieșit zilnic din „bârlog”, în parcuri, dar mai ales în biblioteci. Mi-am pus în rucsac sketchbookul și cutia cu creioane, cu gândul că poate îmi va veni vreo idee. Și ideile au curs cu o uluitoare forță, ca și cum izvorul inspirației ar fi fost astupat, iar ideile ar fi ieșit printr-un orificiu minuscul, iar acum puteau, în sfârșit, să se reverse. Zeci de schițe, unele atât de detaliate încât ar putea fi foarte bine artworks de sine stătătoare. Și poate chiar așa vor fi. Măcar unele.

Început de august… într-o bună dimineață…

Am deschis ochii și primul gând care mi-a trecut prin minte a fost…(ați ghicit!)… trebuie să colorez! Și-am revenit la vechile obiceiuri: ciclul „Tăcerilor albastre” își cerea dreptul să iasă la lumină!

Libertatea de a alege! Putem trăi așa sau cât putem!? Dar mai ales când putem alege să facem doar ceea ce dorim?! Nu mi-am propus nimic, dar am lucrat foarte mult, ce-am vrut și-am crezut eu, fără termene, dar mai ales fără un obiectiv bine definit. A fost absolut grozav ce am reușit! Poate vă întrebați dacă aș repeta experiența? Poate, doar că niciodată nu va mai fi la fel. Chiar și o simplă comparație va influența demersul, dar nu voi refuza niciodată un nou episod din „libertatea de a alege”! Iar dacă „tăceri” noi vor înverzi sau îngălbeni, va fi minunat!

Sfârșit de august…

Am început să trec schițele pe plăci (tiles), apoi fiecare își va aștepta cuminte rândul să-i desăvârșesc menirea!

Titlul: ARȘIȚĂ

Ciclul: Tăceri albastre

Mărime: 22/30 cm

Desen în tuș și creioane colorate.

POVEȘTI DIN ATELIER


O așteptam, dar nu bănuiam că va veni în dublu exemplar, mai ales că o știam pe „aia mică” ca fiind o năstrușnică și jumătate.

Să ne înțelegem! Îmi plac copiii, îmi place puritatea gândului, gestului, privirii lor. Mă simt bine în preajma lor și ei se simt bine lângă mine, sunt convinsă de acest lucru. Numai că unii te pot pune în mari dificultăți de nu știi pe unde să-ți scoți cămașa, adică vei încerca să ieși din ea pe-o mânecă.

Să revenim la „dublul exemplar” vizitator al studioului meu: Jennifer mare și, evident, Jennifer mică. Pe cea mare o știu de multă vreme, iar pe cea mică de când și-a deschis ochii spre lumină. Amândouă sunt „o pacoste” plăcută pe capul meu. Să vă povestesc! Cea mare nu iese din studioul meu fără să achiziționeze ceva. Ceva cât de mic, fie și o bucățică de hârtie pe care am tras trei linii, asta dacă nu reușește să plece cu o „piece of artwork” adevărată. Pe cea mică trebuie s-o păzesc ca pe „hoții de cai” că poate fi la fel de devastatoare ca un uragan. Nu am parte de astfel de vizite foarte des, dar și când am se lasă cu urmări, unele de-a dreptul irecuperabile sau greu recuperabile.

Ca să previn, am creat un colț pentru cei mici, adică o măsuță cu muuuuulte creioane, hârtii care să îi țină ocupați câteva minute.

Cu cele două „J” este foarte greu: nu știu pe care s-o urmăresc mai tare! Cât timp am scăpat-o din ochi pe cea mică, nu știu! Tot timpul am fost convinsă că știu unde este și, mai ales, ce face! Am răsuflat ușurată când au plecat, ba, chiar mi-am permis o pauză de relaxare. Care pauză m-a ajutat să rămân rațională ulterior.

M-am întors în studio și am început să inspectez fiecare colțișor, doar așa, fiind convinsă că toate sunt la locul lor. Nimic deosebit până la masa mea de lucru pe care aveam ultima compoziție la care lucram. Cum a ajuns acolo, dar mai ales când, nu știu, cert este că a fost acolo. Compoziția era o semilună cu capetele unite cu o linie extrem de subțire…spun că era, pentru că domnișoara le-a unit cu câteva linii cu tuș 0,5 (destul de gros!). A tras mai multe linii, să fie convinsă că a făcut o treabă bună!

În câteva clipe am trecut prin toate stările negative posibile și mi-a trebuit ceva timp să îmi revin și să încep să gândesc normal, la posibile soluții. Numai că soluțiile nu vin așa ca ploaia, ci când te aștepți mai puțin. Am rezistat cu greu impulsului de a trimite placa la gunoi; am redesenat totul pe altă placă, dar gândul meu era la semiluna mea betegită de curiozitatea unui copil. Au trecut bine peste două săptămâni, timp în care am făcut un număr mare de schițe, unele atât de detaliate încât ar putea fi considerate „gata”!

Într-una din zile, căutând printre hârtiile mele, am dat peste o lucrare mai veche, o tăietură în hârtie. Și gata, la orizont s-a întrezărit o posibilă soluție!

După vreo lună de la întâmplarea cu pricina, mă sună Jennifer. M-au trecut toate apele numai la gândul că s-ar putea să se anunțe în vizită, iar eu numai de prezența lor nu aveam atunci nevoie. Mă întreabă dacă după plecarea lor am găsit vreun desen făcut de fiica-sa, pentru că micuța era curioasă dacă mi-a…plăcut! Mă dumiresc rapid cum stau lucrurile și-i trimit câteva poze cu isprava fetei, dar și o poză cu desenul inițial. Biata Jennifer! A încremenit! A urmat un dialog lung din care nu au lipsit regretele, promisiunile, lacrimile. I-am promis că îi voi arăta noua compoziție atunci când va fi gata, ceea ce am și făcut!

Aceasta este povestea din spatele compoziției „Luna la apus”!

„Luna la apus”! Din ciclul „Tăceri albastre”.Mărime 23/26 cm.

MĂ VOI ÎNTOARCE!


În lumea artiștilor zentangle circulă o vorbă ” turn your tile”! Am înțeles acum ceva vreme că este cazul să întorc foaia și să ies din starea de amorțeală și să mă apuc de lucru. Dar n-am ieșit așa, de bună voie, ci „obligată” de prea multele provocări/ proiecte ce s-au abătut asupra mea. Doar că e mult, mult prea mult pentru puținul unei zile și pentru a răzbi, este nevoie de o selecție riguroasă a tuturor activităților mele. Am pus în așteptare o parte dintre acestea, printre care și blogul. Dacă timpul îmi va permite, voi mai publica, dar când, este greu de spus.

Voi citi cu drag ceea ce scrieți și atunci când va fi cazul voi și comenta la postările voastre.

Pe mine mă găsiți mai mult pe Instagram, din motive lesne de înțeles.

Prieteni, să vă fie numai bine!

De undeva din depărtări, fiecăruia în parte, vă trimit o îmbrățișare!🤗

Desen în tuș și creioane colorate. Mărime 10/10 cm.

RECUNOSC!


I never think that my work is perfect, but always is possible to make it better.

I never think that my work is perfect, but I like my artwork!

Există pe lumea asta un singur om căruia să-i placă să fie criticat sau, mă rog, să i se facă și o simplă aluzie că ceva nu a făcut tocmai bine?

Nu, nu am fost criticată, dar s-a făcut o aluzie că o anumită compoziție nu este ceea ce se aștepta de la mine. N-am luat foc cum s-ar crede, ci am intrat într-un fel de „repaus creativo- meditativ”, ceea ce mi-a permis să realizez că „aluzia” era cât se poate de corectă!

Nu, nu vă arăt my old artwork, dar sper că cea nouă o să vă placă!

My friend, you were right! Thanks a lot!

„Călător printre linii”! Desene în tuș, culori și nonculori. Mărime 14/21 cm.

ÎNTÂLNIREA


A trecut iarna geroasă,

Câmpul tot a înverzit.

Melcul a ieșit din casă

Prea mult timp a adormit.

Puiul vrea și el să plece

Undeva în lumea mare

Până hăt departe-n zare.

Mulțumescu-ți ție, frate,

Pentru buna găzduire.

Poate îți voi scrie-o „carte”

Despre-a mea călătorie.

Frate Melc, aș vrea să știi,

Tot am mers câte un pic

Peste dealuri și câmpii

Până la… Atlantic!

Tare-am vrut să o cunosc

Pe cea care m-a creat

Și acuma recunosc

Drumul meu s-a încheiat!

Stau cu Aura la plajă

Eu, Roșcatul, Pui de stea,

Parc-aș fi cuprins de vrajă

Chiar nimic nu aș mai vrea!

După un drum lung, puii de stea și-au încheiat călătoria, dar și destinul.

Acesta este cel de-al unsprezecelea poem și ultimul din povestea puilor proveniți din Pleiade. Primele cinci le-ați citit deja și, poate, cu timpul am să le public și pe celelalte cinci. (cândva v-am arătat câteva ilustrații).

Desen în tuș negru, creioane colorate și cerneală caligrafică aurie. Mărime 15/21 cm.