Aştept să sune telefonul.
E beznă, deşi afară
e lumină.
Nu am cuvintele la mine,
s-au răspândit
lăsând în urmă dâre
de griuri străvezii.
Nu sună telefonul
şi nici cuvinte
nu găsesc
să spun ce griji
mă-ncearcă.
Şi sună telefonul,
strident împrăştie o grijă,
dar altele se-nghesuie
în golul
de curând format…
Icoană din colecţia familiei.
Ecoarta's Blog 
îmi place blogul tău
ApreciazăApreciază
Sărut mâna, părinte! Mulţumesc de aprecieri! Şi mie îmi place ceea ce am citit pe blogul dvs. De citit am citit, dar pentru că trec printr-o perioadă grea, soţul meu este foarte bolnav, n-am făcut comentarii, însă o voi face cât de curând! Pot spune doar că poeziile au profunzimea înaltului… Tot binele lumii!
ApreciazăApreciază
grijile… rara ele am fi tristi si pustii…
mai bine sa nu sune telefonul… si… cel ce trebuia sa-l faca sa sune… sa vina si sa-ti bata usor in fereastra… iar tu… sa-l primesti… si alte griji sa-nceapa…
ApreciazăApreciază
O, Doamne, ce bine-ar fi fost, dacă aşa s-ar fi întâmplat, dar nu! Din păcate, trec prin momente foarte dificile, iar grijile se înmulţesc de la o clipă la alta…
ApreciazăApreciază
Doar acolo, la Maica noastră, ni-i nădejdea! Numai bine!
ApreciazăApreciază
Intr-adevar, adesea ne copeleste un adevarat „potop de griji”… Dar icoana din final este ca o „fereastra spre speranta”!
Numai bine si zile frumoase! 🙂
ApreciazăApreciază
Doamne ajuta
ApreciazăApreciază
Mulţumesc!
ApreciazăApreciază